Răspund întrebărilor de noiembrie ale Ficțiunii… "Ce personaj (de literatură, film, teatru) îți amintește de zăpadă, de iarnă, de sărbători, de Crăciun"? Și lucrurile "se potrivesc", într-o zi rece și întunecată, e o discuție amplă despre realitate și ficțiune, despre care aș încerca să vă povestesc. Am terminat de recitit o carte a copilăriei, regăsită printre vechiturile din podul casei, una despre personajele bizare ale Crăciunului.

Țapul scandinav… Înainte ca cerbii să tragă carul lui Moș Crăciun a fost zeul Thor, într-un car tras de doi țapi. Astăzi, țapi mici din paie sunt decorații des întâlnite în Scandinavia, cea mai faimoasă însă nu este atât de mică, are o înălțime de 10 metri și are obiceiul de a lua foc, făcând parte, bineînțeles, din tradiția locală. Autoritățile au încercat să oprească tradiția, dar fără succes, an de an, țapi imenși din paie, precum cel din orașul suedez Gavle, iau foc negreșit.

Apoi, Frau Perchta… În părțile Alpilor germani și austrieci circulă o tradiție despre un personaj îngrozitor, care poate fi imprevizibil, de la foarte prietenos, la brutal și ostil. Își are originile în cultele păgâne care dominau regiunea înaintea venirii creștinismului și este văzută deseori ca o femeie bătrână cu o robă lungă, sub care ține un cuțit. Ea vizitează casele în timpul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă și, dacă găsește un copil cuminte, atunci îi va lăsa un mic cadou. Dar dacă descoperă un copil obraznic, atunci va folosi cuțitul pentru a-i scoate măruntaiele. Apoi, îl împăiază și îl coase înapoi.

Încă una, Kallikantzaroi… Se "găsește" prin sud-estul Europei, e mică și neagră o astfel de creatură și poate fi văzută doar în perioada sărbătorilor, în restul timpului stă sub pământ și complotează să distrugă lumea. Lumea este ținută de un Arbore al Lumii, rădăcinile și crengile susțin pământul, iar aici, sub acesta, încearcă Kallikantzaroi să facă rău și să taie arborele. Pentru a te proteja de el, poți atârna un maxilar de porc.

Încă unul? Gryla… Islanda este probabil izvorul celor mai bizare și înfricoșătoare legende, cel puțin atunci când vine vorba de sărbătorile de iarnă. Gryla este o "gigantesă" care are o pisică cel puțin la fel de înfricoșătoare. Este un troll care a fost menționat în folclorul din secolul al XIII-lea și a început să fie asociată cu Crăciunul și să-și "pună talentele" în folosul acesteia. Gryla urmărește copiii din Islanda în timpul sărbătorii, dacă aceștia sunt obraznici, îi bagă în sac pentru a-i mânca mai târziu. Pisica este o bestie uriașă, care se uită după copiii care nu poartă haine noi. În Islanda, copiii care au cântat colinde primesc haine noi, astfel, cei fără haine noi nu au participat la colinde, deci nu au fost cuminți. Pedeapsa pentru o astfel de crimă este pe măsură: copilul este mâncat de pisică.

Prin Olanda, Zwarte Piet… Oamenii își vor colora fața și vor lua parte la Crăciun, fiind ajutoarele Moșului; se traduce prin "Petre cel Negru", iar negreala se datorează obiceiului ajutoarelor de a intra în casele oamenilor prin coșuri.

Haideți, încă un personaj, Krampus… Este jumătate om, jumătate țap, iar originea sa este în Europa Centrală; noaptea de dinaintea Sfântului Nicolae este numită în centrul Europei Krampusnacht. Dacă Moș Nicolae vine să aducă daruri și bucurii, Krampus vine să-i pedepsească pe copiii răi. Oamenii se îmbracă în Krampus și defilează pe străzi cu nuiele pentru a pedepsi oamenii răi, iar un mod de a scăpa de bătaie este de a le oferi alcool.

Tot din zdrențuita mea carte, moștenită cine știe de unde, Mari Lwyd… Are originea în Țara Galilor și seamănă într-o oarecare măsură cu Capra de la noi. În acest caz este vorba de un cal, care este plimbat din ușă în ușă, alături de colindători, în ziua de Crăciun și de Anul nou.

Locuitorii casei vor răspunde cu versuri, deseori calitatea vocilor cântăreților este batjocorită, iar ambele părți sunt acuzate de beție. Dacă cei de afară îi pot învinge, cu vorbele, pe cei dinăuntru, atunci Mari Lwyd va intra în case și va aduce noroc.

Și despre personajele se mai sus, iată, stau la povești de iarnă și eroii romanului pe care l-am terminat de curând, se numește Fratele Iosif… Ultima lui pagină este aceasta…

În camera pe care bunica i-a pregătit-o de parcă și-ar fi regăsit energia de altădată, mirosea și a gutui și a busuioc uscat, Ștefan a tăiat lemnele pentru iarnă, a mers de câteva ori în oraș, din halta părăsită și singuratică, avea încă bani destui pe cardul lui în valută, a răsfățat-o pe bunica cu bunătăți de sărbători și a tăiat, împreună cu vărul Dimitrie, un porc crescut de el în curtea din apropierea casei bunicii. Vărul Dimitrie locuia cu mama lui, tușa Ana, cumnata bunicii, care sta mai mult în pat, bolnavă de câțiva ani buni. Era mai tânără, abia trecuse de 80 de ani…

A rămas toată iarna la bunica Victoria, uneori privea din curtea acoperită de zăpadă cerul de culoarea laptelui și norii frumoși care pluteau spre răsărit și își imagina ce gândeau oamenii, altădată, despre toate frământările lui. În singurătatea locului uitat de lume, pentru Ștefan figura celorlalți s-a prefăcut în ramură uscată, nu găsea niciun răspuns la îndoielile care l-au cuprins. S-a îndepărtat de puținele urme de viață, din trecutul lui, de parcă s-ar fi lovit de un zid înalt și toate câte au fost i-au părut mărunte și de prisos.

Atunci când a putut să ajungă până la tren, a mers în orașul în care mai erau câteva rude ale bunicii, le-a căutat, a fost primit bine, a rămas o săptămână, după anul nou, a umplut rucsacul și încă alte genți mai mici, cu dulciuri, portocale, cadouri de la rude pentru bunica lor, dar Ștefan a așteptat, ca de fiecare dată, să se întoarcă în camera mică și călduroasă, din casa pe care o regăsise, ca pe un refugiu de iarnă grea. Restul zilelor, în iarna care acoperise totul, drumuri, munte, defileul din apropiere, le-a petrecut alături de vărul Dimitrie. Era o figură, cum zicea bunica, era mereu uimit că cineva și-a mai adus aminte de el, fără motiv, cum spunea, fără interes, din inimă curată. Dimitrie era cuprins, mai ales dimineața, de o tulburare pe care Ștefan n-a reușit să o înțeleagă, în primele zile, dar nici nu a încercat prea des să o facă. Dimitrie avea o istorie întreagă, care-i părea vărului său mult mai tânăr fără o logică precisă și fără sens, deși toate lucrurile s-au aliniat domol în anotimpul rece din preajma muntelui acoperit și el de zăpezi uriașe.

— Băi Ștefane, îi zicea, în camera lui înțesată cu mii de cărți și reviste vechi, eu am trăit pentru vreo zece oameni la un loc.

Cocea floricele în cuptorul sobei din bucătărie, fierbea o cană mare cu vin, în care pluteau feliile de mere pădurețe, acre și cu un parfum care umplea camera pentru tot restul zilei și avea cu Ștefan discuții lungi, mereu până dincolo de miezul nopții.

— Ți-am mai povestit, am fost student la Litere, până când m-am plictisit, am plecat prin anul doi. Am suplinit prin zona noastră, prin școlile din satele din împrejurimi. Aveam trei, patru elevi, îi învățam să scrie și să citească.

Privindu-l și ascultându-l, Ștefan își spunea că fiecare lucru ar trebui să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume. Cam așa credea și vărul Dimitrie, holtei ramolit, cum îl alinta mama Ana, atunci când mai înțelegea ceva din viața lor în creierul munților. Bunica Victoria se mira, uneori, că nepotul ei pierde nopțile pe la Dimitrie, dar o făcea fără patimă, doar ca să mai schimbe câteva vorbe cu musafirul din camera de la drum, camera d-ali bune, cum o numea ea.

— Toți zic că trebuie să respectăm rânduielile. Nu e așa, Ștefane…

— De ce nu e?

— Păi, mormăia Dimitrie, cu gura plină de floricele, nu e mai bine să ne folosim de toate, fără să le risipim prea tare?

Ștefan îl invidia pentru libertatea lui nedeslușită, devenise tot mai îngăduitor cu ceea ce i-a povestit din viața lui amețită. Mici bucurii îi ademeniseră pe cei doi veri, acolo, la marginea lumii, pierduți în apăsarea muntelui prădat de zăpada uriașă și sclipitoare.

— Vere, i-a mai zis, am fost treizeci de ani învățător pe aici, dar acum zece ani am intrat într-o mănăstire.

— Nu știam, s-a mirat Ștefan.

— Nici nu aveai cum, nu știe nimeni, nici tușa Victoria, nici chiar mama Ana.

Mama Ana era soră cu bunicul lui Ștefan, era cumnata bunicii Victoria, bolea de mulți ani într-o cameră întunecată, Dimitrie o îngrijea în fiecare zi, ea scotea doar niște strigăte incerte, pe care și Ștefan le auzea, uneori, din apropierea locului în care sta de vorbă cu vărul Dimitrie.

Ultima dată când a mai putut să ajungă la oraș, Ștefan cumpărase și câteva cărți. I-a dat vărului Dimitrie să citească romanul Băiatul cu pijamale în dungi, de John BOYNE, un scriitor irlandez, avea 46 de ani, iar cartea s-a vândut în peste șase milioane de exemplare. Bruno era un băiețel de nouă ani, iar tatăl lui conducea un lagăr nazist, în Polonia. El nu înțelegea nimic din ceea ce se petrecea dincolo de gardul cu sârmă ghimpată, pe care îl vedea pe fereastra casei lui și a familiei Comandantului. Ochii lui, deschiși spre lumea necunoscută din jur, cercetau imagini, fapte, tablouri cu mii de oameni, toți cu "pijamale în dungi". Apoi, într-o zi, lângă marginea gardul înalt l-a cunoscut pe Shmuel, un alt băiețel, dar trist și condamnat să poarte aceleași pijamale ciudate. Era o poveste despre prietenia dintre doi copii, care trec de la candoarea vârstei lor la o maturizare galopantă și crâncenă, o poveste despre pierderea inocenței, scrisă prin mintea și sufletul unui copil al cărui tată purta o uniformă sclipitoare, se întâlnea cu Fury, cum înțelegea băiatul că se numea omul cu mustăcioară inutilă, "el conduce țara, idiotule" îi striga sora mai mare a lui Bruno, un Caz de Fără Speranță, cum o numea băiatul de nouă ani. Era o poveste despre ororile războiului, dar și despre prietenie, văzută prin ochii a doi băieței. Iar finalul e dincolo de bine și de rău… Desigur, spunea autorul, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată!

— Numai bună de citit aici la noi, i-a zis Dimitrie în seara următoare, tocmai a adus o tavă cu mere coapte, fierbinți și abia scoase din cuptorul sobei cu plită, din bucătărie, peste care a turnat un praf de scorțișoară, dintr-o cutie metalică, avea capacul ușor ruginit pe margini.

— Bunica Victoria zicea că ai plecat de aici acum câțiva ani.

— Așa zicea? a întrebat Dimitrie, amestecând cu o linguriță bucățile rumenite din farfurie. Da, ți-am spus, am stat la o mănăstire vreo cinci luni. Nu era de mine…

Dumnezeu le vorbea celor doi, din povestea vărului Dimitrie, am păstrat prea multă tăcere, venea de undeva o voce înghețată și tremurătoare.

— Eu chiar am simțit o dragoste nemărginită pentru El, așa cum un bărbat este fascinat de fața iubitei lui, crede-mă…

— Și atunci de ce n-ai rămas acolo? l-a întrebat Ștefan.

— Pentru că n-am știut să mai aștept și pentru că am fost copleșit de tăcerea lui Dumnezeu.

— Cum așa, de ce tăcere?

— Așa… Eu sunt și acum fascinat de chipul lui Iisus, a continuat vărul Dimitrie.

— Care chip?

— Nu știu, îl văd numai eu.

I s-au făcut ochii mici, Ștefan i-a urmărit la lumina chioară a lămpii cu gaz, de pe marginea bufetului încărcat cu pahare și vase din porțelan ieftin. I-a vorbit despre un Dumnezeu care a rămas tăcut în fața jertfelor atât de nemiloase care i s-au adus.

— Mie așa mi s-a părut, că Dumnezeu a rămas cu mâinile încrucișate, a ascultat glasurile îndurerate ale oamenilor, care s-au înălțat până la cer și a tăcut. De ce?

Ce să-i răspundă? Ștefan era și el amestecat în îndoielile pe care i le aduna vărul Dimitrie, chiar și pereții camerei plini cu toate cărțile acelea vechi și roase de vreme îi trimiteau un fel de ceață, din toate unghiurile lor, îi arătau că plutesc, cumva, printre suferințe inventate și nedumeriri adevărate. Dimitrie i-a vorbit tot mai mult despre viața la mănăstire, despre rânduielile de acolo, i-a povestit despre călugărul Arsenie, despre starețul Ghenadie și părintele Ghelase.

— Mănăstirea e aproape de noi, sunt vreo 30 de kilometri până acolo.

— Poate că mergem când s-o mai topi zăpada, i-a propus Ștefan într-o seară.

— Eu nu, poți să te duci și fără mine…

Timpul meu, i-a citi Dimitrie pe la sfârșitul lui februarie, dintr-un caiet al lui, pe care l-a scos dintre două cărți mari, a început să trădeze sufletul din cauza acestui trai liniștit, probabil că asta și aștepta. Imaginile scurse dintre cuvintele lui Dimitrie, așezate peste privirile obosite de atâta zăpadă sclipitoare, i-au provocat lui Ștefan o amețeală intensă, mereu aceeași și la ore diferite. Uneori, noaptea prevestea ceva rău, două jumătăți pustii de lună i-au apărut pe fereastra camerei de la drum, în care focul se stinsese de mult în sobă și se făcuse frig. O auzea pe bunica în camera de alături, ofta și vorbea prin somn, se mișca greu spre bucătărie, să mai pună un lemn la soba cu plita încinsă, pe care apa fierbinte nu se termina niciodată. Așa e și cu noi, își amintea cuvintele vărului plin de trufia singurătății din satul părăsit de oameni, grijile trebuie să ne rămână întregi.

Cartea veche, cu personaje ciudate ale Crăciunului, a rămas pe marginea sobei, se strecurau spre podea toate, în față era Țapul scandinav…