Pentru mine, iarna are chipul Befanei, bătrânica din tradiția italiană care împarte daruri, străbătând lumea în noaptea Epifaniei. O regăsesc în legenda cea mare, care o fixează pentru totdeauna în imaginarul colectiv: femeia simplă care, pornind cu întârziere și regrete pe urmele Magilor, nu-l mai găsește pe Pruncul Iisus, dar refuză să renunțe. Și atunci, călătoria ei devine infinită, un drum prin toate casele lumii, în fiecare an, pentru fiecare copil, lăsând în ciorapul atârnat la fereastră un strop de lumină, o speranță, o promisiune că binele nu se rătăcește definitiv.

Am descoperit-o apoi în literatură. În cartea lui Gianni Rodari, La Freccia Azzurra (Săgeata albastră), Befana este un personaj discret, dar esențial, un fel de străjer al copilăriei. Rodari i-a dedicat și o versiune poetică, La leggenda della Befana, unde apare ca o prezență caldă, într-o lumină mai mult umană decât mitică. Mai târziu, am întâlnit-o în volumul ilustrat al lui Tomie dePaola, The Legend of Old Befana, extrem de popular în lumea anglo-saxonă, unde povestea capătă o aură meditativă, aproape melancolică. Îmi place că nu e perfectă, nu are aura impecabilă a zânelor, ci o umanitate caldă, ușor stângace, care face bine tocmai prin firesc.

Aceeași imagine se regăsește și în filme. În comedia italiană La Befana vien di notte (2018), tradiția este amestecată cu o ironie modernă, iar Befana, interpretată de Paola Cortellesi, devine o eroină a vremurilor noastre: nici misterioasă, nici solemnă, ci plină de energie, cu o dublă identitate surprinzătoare. Prequelul La Befana vien di notte 2: Le origini (2021), cu Monica Bellucci, îi dă un aer mitologic, aproape gotic, demonstrând cât de flexibil este acest personaj. Mi-a plăcut felul în care cinematografia italiană o adaptează mereu, ca și cum Befana ar fi o oglindă a timpului în care este reinventată.

În animație, întâlnirea cu Befana este și mai luminoasă. Filmul La Freccia Azzurra (1996), adaptare după povestea lui Rodari, o prezintă nu doar ca purtătoare de daruri, ci și ca protectoare a jucăriilor și a emoțiilor fragile ale copiilor. În programele pentru cei mici, difuzate an de an pe Rai Yoyo și Rai Gulp, Befana apare deseori în scurtmetraje sau episoade speciale: uneori comică, alteori înțeleaptă, mereu cu acea mătură care devine, în mod surprinzător, un simbol al zborului curajos peste iarna dintre ani.

Chiar și în muzică, Befana își are propriul ei ritm. Cântecul tradițional La Befana vien di notte, fredonat de generații întregi de copii, păstrează simplitatea și veselia sărbătorii Epifaniei. În spectacolele pentru copii, mai ales în cele din cadrul celebrului Zecchino d’Oro, apar mereu reinterpretări ale aceluiași refren popular, dovadă că Befana rămâne vie în cultura italiană, într-un mod pe care puține personaje îl reușesc.

Prin toate aceste apariții, în literatură, film, animație și muzică, Befana devine pentru mine un personaj complet, polifonic. O figură a iernii care nu impresionează prin fast, ci prin continuitatea unei tradiții calde, imperfecte și umane! O prezență care, în orice formă ar apărea, păstrează aceeași lumină blândă care însoțește mereu sărbătorile!

Befana nu e perfectă, nu strălucește, nu plutește în zăpadă ca personajele imaculate ale sărbătorilor. Are pasul greoi, mâinile ocupate, haina șifonată de drum. Tocmai de aceea îmi este dragă. Poartă cu ea umanitatea noastră, cea care ezită, greșește, reface drumul, dar nu abandonează. De aceea, dintre toate figurile iernii, ea mi se pare cea mai omenească.

Befana rămâne, pentru mine, însăși memoria sărbătorilor: un pic de cenușă, o rază de lumină, o geantă plină de povești și acea bunătate care vine mereu mai târziu decât ne-am așteptat, dar întotdeauna rămâne.