Pun ca titlu cuvintele rostite cu o caldă ironie de Daniel Sempere, în Prizonierul Cerului, de Carlos Ruiz Zafón. Știu, când vorbim de tetralogia Cimitirul Cărților Uitate, personajele principale par să fie Daniel Sempere, Julian Carax, David Martin. Nu, nu, nu! NU și pentru mine.

Când spun Zafón și Cimitirul Cărților Uitate, mă gândesc în primul rând la Fermín Romero de Torres. Sfântul și păcătosul Fermín. Îl văd în anticariatul Sempere, montând în vitrină ieslea luminoasă care să atragă clienții de Crăciun. Îmi miroase a frig, a promisiuni de zăpadă și a povești.

"…o lumină geroasă, care sufla praf de nea pe acoperișurile orașului. Soarele strălucea zi de zi, smulgând fâșii lucioase și întunecate din fațadele Barcelonei străvezii, unde autobuzele erau goale la etaj, iar tramvaiele lăsau un halou de abur pe șine.

Ornamentele de Crăciun străluceau în ghirlande de foc albastru deasupra străzilor din orașul vechi și dulcile urări de pace și liniște ce picurau din colinde prin mii de difuzoare până la picioarele dughenelor și magazinelor se impuseseră suficient pentru ca, atunci când unui șmecher i s-a năzărit să-i înfunde pe cap o bonetă catalană pruncului Iisus din ieslea pusă de primărie în piața San Jaime, paznicul, în loc să-l ducă în ghionturi la secție, cum îi cerea o ceată de bigote, s-a făcut că nu-l vedea, până când cineva a anunțat arhiepiscopia și au venit trei călugărițe să restabilească ordinea." (Prizonierul cerului, Carlos Ruiz Zafón, Editura Poliorm, p. 233)

Fermín este personajul pe care-l pot asocia cu orice anotimp, cu orice stare. E personajul suprem din punctul meu de vedere. Comic, puternic, fragil, fricos, curajos, plin de înțelepciune, capabil să-și recunoască limitele, visător, matematician, luptător, poet. Fermín e un hohot uriaș de râs. Un personaj de-o profunzime atât de mare încât nu are naționalitate sau timp. Îl văd identic, așa cum apare în paginile lui Carlos Ruiz Zafón, în orice epocă, în orice țară sau pe orice continent.

E atât de uman, atât de real încât devine palpabil. Cum să vi-l descriu ca să-l înțelegeți așa cum îl văd eu?! Uite, încerc, dar nu vă supărați pe mine. Aș zice așa: Shakespeare vorbește cu Fuego despre Teoria Relativității, iar lângă ei apare Frida Kahlo care aruncă un pepene înspre portretul lui Ștefan cel Mare, în timp ce Coco Chanel râde cu poftă, iar pe fundal se aud colindele lui Ștefan Hrușcă. Ăsta e Fermín Romero de Torres. Nu-i o glumă sau o parodie, vă rog, nu mă înțelegeți greșit. E mai multe epoci laolaltă, mai multe romane într-un om. Da, e un om, un personaj care chiar iese din carte. Din cărți.

"În acel an, Crăciunului i s-a năzărit să se scoale în fiecare zi, la revărsatul zorilor, înveșmântat în plumb și chiciură. O beznă albăstruie colora orașul, iar oamenii treceau mai departe înfofoliți până la urechi și trasând desene în frig cu aburul răsuflării." (Prizonierul cerului, Carlos Ruiz Zafón, Editura Poliorm, p. 9)

E un personaj de Crăciun pentru că are ceva din spiritul general al sărbătorii actuale. Sărbătorile de iarnă sunt despre natura umană în generalitatea ei. E un pic de kitsch plăcut (mă refer aici la cacofonia de luminițe, ghirlande și decorațiuni care, cu cât sunt mai multe, cu atât mângâie mai plăcut privirea), o goană după satisfacerea plăcerilor banale, e despre a fi împreună, despre familie, despre dorința de a întinde o mână, despre mai bine, mai mult, mai plăcut. Despre tot. Și ăsta e Fermín Romero de Torres.

Jos pălăria, maestre Zafón! Pentru mine, Fermín Romero de Torres primește Oscarul pentru cel mai bun personaj. Așa, din ce-am citit eu până acum (știu, nu-i mult, dar tot e ceva).