Felicitări pentru primirea Premiului "Monica Lovinescu"! Cum ați trăit acest moment, mai ales cu doamna Nina Moica prezentă pe scena Ateneului? Cum ați resimțit emoția din sală?

Mulțumim. Încă de când am cunoscut-o eu pe Doamna Moica în 2018, am știut ce impact poate avea, pentru că l-am trăit, de aceea am și stabilit că dânsa va fi cea care va mulțumi juriului pentru nominalizare. Aici am avut un dublu motiv, primul a fost acela de a o prezenta pe protagonista cărții noastre viitorilor cititori, dar și de a-i arăta dânsei că oamenii încă sunt sensibili la asemenea povești de viață, că a meritat tot efortul nostru.

Cum ați descrie atmosfera ceremoniei? Ce v-a impresionat cel mai mult?

Acele aplauze de după primul discurs al doamnei Moica mi-a confirmat intuiția, am simțit de parcă publicul își alesese cartea căștigătoare. Și m-am bucurat foarte mult pentru doamna Moica pentru că se dovedea că avusesem dreptate să insistăm, eu și Alin Mureșan, cu scrierea și publicarea cărții. Dar trebuie să mărturisesc și marea mea admirație pentru celelalte cărți nominalizate, cât și pentru autorii lor, și care meritau fiecare premiul "Monica Lovinescu".

Cum v-ați pregătit pentru acest moment?

Organizatorii ne-au anunțat din timp că vom avea două minute pentru a rosti câteva cuvinte. De aceea am avut o "ședintă" cu doamna Moica încercând să stabilim ce este oportun a fi rostit cu acest prilej. Dar, ca de obicei, socoteala de-acasă.... Emoțiile au spulberat toată pregătirea noastră, de aceea profităm de prilej pentru a spune acum ce n-am putut rosti atunci. Ne dorim ca tinerii, mai ales, să-și cunoscă istoria, căci "nimeni nu este o poveste de unul singur" așa cum spune scriitorul portughez Mia Couto. Iar din povestea lor de viață poate fi parte și povestea liceenei Nina Moica care s-a trezit arestată la 15 ani și apoi condamnată la 20 de ani de muncă silnică. În condițiile tulburi din aceste zile, când comunicăm dar parcă nu ne mai ascultăm, am vrut să reiterăm faptul că libertatea e un bun pentru care trebuie luptat zilnic, căci o viață fără libertate este una irosită.

Ce v-a fost cel mai greu să exprimați în cuvinte în acel context? Ați avut impresia că timpul curge altfel?

Cel mai greu mi-a fost să exprim recunoștința profundă pe care am simțit-o față de juriul Fundației Humanitas Aqua Forte care a ales cartea noastră, dar mai ales față de publicul Ateneului care a simțit nevoia s-o aplaude în picioare, minute în șir pe doamna Nina Noica. Da, timpul are această calitate magică de a deveni foarte dens sub impactul unor mari emoții. Atât eu, cât și doamna Moica nu ne-am amintit nimic din cele câteva cuvinte rostite pe scenă. Însă după decantare, am avut un mare sentiment de satisfacție pentru bucuria prilejuită doamnei Moica, cât și fiicei dânsei care era în primul rând, o mică bucurie după o viață de neîmpliniri și marginalizări.

Evident, m-am bucurat și pentru noi, editorii, pentru răsplata de după tot efortul nostru, mai ales, sufletesc, căci nu e ușor de dus la bun sfârșit o asemenea poveste. Familia mea a fost în sală, fiica mea mi-a filmat discursul, și mulți prieteni comuni s-au bucurat de reușita noastră.

Când v-ați întâlnit prima dată cu doamna Nina Moica? Când ați citit/auzit prima oară povestea ei?

Am cunoscut-o pe doamna Moica în martie 2018, fix de ziua femeii cu ocazia unui eveniment organizat la Institutul Cultural Român. Cu acel prilej dânsa a vorbit puțin și foarte discret despre experiența sa de fost deținut politic. M-a impresionat postura verticală, luminoasă, demnă, dar și cuvintele simple, directe pe care le-a folosit. De fiecare dată, doamna Moica emoționează prin franchețea dumneaei. Apoi Alin m-a rugat să-l ajut să transcrie lungul interviu realizat cu Nina Moica și m-am bucurat pentru că aveam acces la un segment de istorie vie. Însă abia lectura dosarelor mi-a dat adevărata dimensiune a răului pe care regimul comunist l-a făcut în viețile multor români. Iar discuțiile din apartamentul doamnei Moica pentru analiza, verificarea sau confirmarea celor din dosare au fost deosebit de tulburătoare. Am simțit permanent vina de a reactiva niște suferințe grele, dar vedeam și cum acele răni nu s-au închis niciodată, căci trecutul năvălea cu ușurință după întrebările mele.

Cartea Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica este editată împreună cu Alin Mureșan. Cum ați lucrat împreună la construirea acestei "povești nespuse"? Cum a decurs procesul și cât a durat? Când ați știut că trebuie să devină o poveste "spusă", cunoscută?

Lungul interviu, de fapt esența cărții, pe care Alin Mureșan l-a luat doamnei Moica a avut loc în 2022. A urmat apoi transcrierea, iar în mai 2024 am ajuns la CNSAS să văd dosarele, pentru că ne-am dat seamă că mai există o versiune a poveștii, cea oficială, și nu o puteam rata. Și nu din dorința de a verifica spusele doamnei Moica, ele erau veridice, observasem imediat după multele nume rostite și plasate corect în diferite închisori, ci din dorința de a înțelege tabloul de ansamblu care a stat la baza deturnării atâtor vieți. Eu voiam să aflu cum argumenta securitatea acele condamnări monstruoase pentru niște copii de 16-17 ani, ce fapte concrete au stat la baza acestor condamnări. Ceea ce am descoperit a fost doar o confirmare a ceea ce bănuiam: necesitatea justificării unor privilegii prin sublinierea eforturilor ofițerilor a aresta "dușamnii poporului". Căci organizația înființată de acești tineri în 1958, Uniunea Tineretul Liber, un anti-UTC nu a avut vreo activitate de amploare, însă ostilitatea anticomunistă a celor care au constituit-o era palpabilă și intrinsecă. De fapt, acesta este motivul principal pentru care toți acești 19 oameni au primit acele pedepse înfiorătoare.

"Doamna Nina Moica este - un avantaj al cărții - o povestitoare dăruită și dăruitoare, care știe să narativizeze scenele din Gulag și să le descrie amănunțit.", mărturisește Ruxandra Cesereanu, semnatara Cuvâtului-înainte.

Povestiți-ne vă rog un episod de ținut minte, petrecut în timpul discuțiilor cu doamna Nina Moica.

Era septembrie 2024, abia terminasem de citit dosarele securității și eram foarte contrariată de anumite aspecte. Simțeam nevoia să stabilesc ce și cât știa tatăl dânsei din acțiunile tinerilor, dar intuiam ce dureros va fi să deschid acea ușă. Pas cu pas, i-am citit scenariul securității, acel drum cu căruța către satul de origine al tatălui, cu adolescenta subțirică care scotea din buzunar jurământul de adeziune la organizația anticomunistă și îl citea tatălui. "Nici pomeneală de așa ceva!" a izbucnit doamna Moica în sufrageria tăcută. "Păi eram eu așa tâmpită să am la mine o asemenea hârtie când mergeam într-un loc străin!". Asta îmi dăduse și mie de gândit, erau ceva putred la mijloc. De fapt, aveam proba concretă a minciunilor pe baza cărora Securitatea condamna oameni, căci Petru Moica habar nu a avut ce făcea fiica dânsului și colegii ei, dar a primit 20 de ani de muncă silnică. Și, o dată în plus, mi-am dat seama ce greșit ne bazăm noi istoricii pe interogatoriile din anchetă, crezând că acolo sunt adevăruri.

Cum ați simțit transformarea doamnei Moica de-a lungul discuțiilor: de la adolescenta aruncată în închisoare la femeia de astăzi, ajunsă la vârsta senectuții (83 de ani), care își rememorează trecutul?

Procesul maturizării este vizibil din dosare. Temnițele pe care adolescenta de 15 ani și opt luni le traversează: Târgu Mureș, Jilava, Botoșani, Arad, Oradea o obligă la interiorizare. Apoi perioadele de profundă singurătate de la Jilava și Botoșani, compania femeilor deținute împreună cu dânsa împreună au un efect de acumulare. Lipsită de orice alte mijloce, Nina Moica absoarbe din experiența de viață a celorlalte femei, până la momentul în care una dintre ele îi spune "Te-ai rafinat, Nina!". Evident, acolo erau femei cu diverse experiențe și cu personalități diferire, dar tocmai această expunere variată o face să aleagă ce își dorea să păstreze, ce fel de adult dorea să devină. Un bildungsroman, cum bine a spus Ruxandra Cesereanu, dar în condiții teribile.

Apoi intervine puterea modelatoare a societății pe care trebuie s-o înfrunte sau în care a trebuit să se integreze după eliberarea din 1964, o altă etapă de maturizare forțată și dureroasă.

Pe parcursul discuțiilor noastre, am observat necontenita plasare în lume a doamnei Moica, căci a rămas, până în ziua de azi, atentă la modul în care societatea noastră se raportează la trecut, la memorie, la traume. Propria narațiune despre trecut este mult diferită de una oficială, dacă am avea una, dar ca istoric nu pot să nu constat că obiectiv, cu fapte, povestea doamnei Moica se susține, și mi-aș dori să avem cât mai multe asemenea povești.

Care a fost cea mai teribilă dintre evocările ei: ce v-a impresionat cel mai mult?

Fără discuție, întâlnirea cu tatăl din timpul procesului. Am revenit la această poveste iar și iar, aproape de fiecare dată când ne-am întâlnit. Mi-am dat seama că este și cel mai dureros nod, unul care nu a putut fi depășit. În timp, straturi de vinovăție s-au așternut peste sufletul său și față de mamă, de ale cărei greutăți n-a fost dintr-un început conștientă. De aceea, acel "Ce-ai făcut, Nina?!", cu tonul de amărăciune din vocea tatălui, devine un fel de ecou-obsesie care o bântuie și azi.

Cum ați determinat-o să povestească lucrurile intime petrecute în detenție?

Aici a fost exclusiv meritul lui Alin, lunga lui carieră de intervievator cu piteștenii și nu numai, l-a ferit de capcana stânjenelii care obliterează aspecte esențiale ale unei asemenea experiențe. Ca femeie, am empatizat cu atât mai mult cu toate aceste suferințe, umilințe, frustrări, fiind recunoscătoare doamnei Moica că nu s-a sfiit să le pună în cuvinte. Dacă vorbim așa superficial "a fost greu!" nu pricepem mare lucru, dar dacă povestim despre zgomotele stomacului înfometat, al ploșnițelor care stăteau să cadă din tavan, a lipsei totale de intimitate în momentele delicate ale lunii, avem o imagine mai apropiată de realitate. Aceste femei nu au fost la pension, și fetele minore închise nu au fost "în tabără", așa cum i s-a sugerat doamnei Moica după 1990. Ele au îndurat privațiuni înfiorătoare: foame, frig, boli, șicane și umilințe, ostilitate și agresivitate, batjocură și torturi, iar unele și-au pierdut viețile din cauza acestor tratamente.

Cum ați reușit să păstrați echilibrul între rigoarea istorică și dimensiunea profund umană a "narațiunii"?

Cum fac meseria asta de multă vreme, din 2000 chiar, pentru mine e deja o a doua natură. Căutarea adevărului impune o disciplină a pașilor mărunți, a sublinierii informației relevante, a reconstituirii tabloului de ansamblu. Dar cel care urmează acest drum e totuși un om, de aceea cred că o istorie credibilă este numai aceea de al cărei adevăr ești, în primul rând tu, cel care o scrie, convins. Citind multe dosare de urmărire am înțeles treptat că sensibilitatea mea este un atu și nu o piedică, căci îmi permite o deschidere în fața nuanțelor, a celor strecurate printre rânduri, îmi dă șansa să redau omul captiv într-un moment cheie, fără să mă las influențată de narațiunea oficială, deliberat rău-intenționată.

În volumele și articolele dvs. ați documentat frecvent istoria represiunii comuniste. Ce anume face povestea doamnei Nina Moica diferită sau emblematică în acest context?

Paradoxal, povestea doamnei Moica reușește că atingă, în aceeași măsură, ambele capete ale spectrului, pentru că merge de la particular la general. Din start avem o elevă arestată la nici 16 ani, pedepsită teribil și care traversează mai multe temnițe înfiorătoare, maturizându-se forțat, cunoscând suferințe și vinovății greu de pus în cuvinte (implicarea tatălui său și distrugerea familiei lor face parte tot din specificul acestei povești). La modul general avem o familie de ardeleni/români dornică să-și păstreze autonomia, stilul de viață și libertatea de expresie, o familie pasiv anticomunistă, care caută permanent căi de a eluda înregimentarea generală. În aceste aspecte familia Moica seamănă multor mii de alte familii. Apoi întemnițarea, divorțul impus, marginalizarea, suspiciune generalizată, supravegherea necontenită de către aparatul securistic sunt realități cu care s-a confruntat fiecare familie care avea printre membrii ei un deținut politic.

Care au fost provocările documentării unui destin atât de dureros și în același timp puțin cunoscut publicului larg?

Când lucrezi cu dosarele fostei securități e nevoie de multă răbdare și insistență. Durează mult timp aprobarea cererii, aducerea dosarelor, apoi programarea lecturii. După acestea, indiferent de cantitatea de dosare pe care o primești, timpul de lectură alocat este unul aproape standard: 5 zile, din care vinerea e zi scurtă. Nu mai vorbesc despre dificultățile logistice, căci dosarele penale trebuie consultate la sala de la Popești-Leordeni deci alt timp pierdut cu deplasarea. Fiind șofer, am avut un mic avantaj aici, dar amărăciunea tuturor acestor piedici nu are cum să nu te ajungă. Adesea m-am gândit că suntem experți în a complica lucrurile, în a descuraja oamenii să caute să afle ce s-a întâmplat.

Ați ales o structură binară – interviu și eseu, care e un alt avantaj al volumului, aș spune eu. Ce v-a determinat să optați pentru această formă și ce aduce fiecare dintre ele în plus pentru cititor?

Necesitatea de a înțelege mai bine povestea m-a împins către arhivă. Doamna Moica nu avea imaginea de ansamblu asupra lotului, asupra culpelor fiecărui membru, la multe întrebări ridica din umeri, și dacă știuse cândva răspunsul, uitase. Apoi birocrația din spatele acestui proces e foarte elocventă pentru reflexul represiv al statului comunist. Cinismul reconstituirii jafului armelor prin acele fotografii pe care Securitatea Mureș le-a făcut tinerilor implicați nu face decât să exemplifice cruzimile de care erau capabili ofițerii.

Pe de altă parte, narațiunea martorului este completată și susținută de cea oficială, ba chiar amplificată aș spune, căci multe detalii sunt uitate de cel implicat, dar dosarele le păstrează, acestea contribuind la o impresie puternică asupra cititorului.

Povestea poate fi privită ca un "manual de rezistență". Ce credeți că ar trebui să reținem de aici noi, cei de astăzi, când pare că totul e în derivă?

Nu știu dacă aș alege formularea "manual de rezistență" pentru că un manual ar trebui să servească mai multor oameni. În cazul Ninei Moica este vorba și de o educație preexistentă, cât și de niște calități interioare particulare: tărie de caracter, curiozitate, toleranță, bună-cuviință, solidaritate. Însă în nuanțele ei generale, povestea poate susține o educație morală a unui tânăr cititor. Dan C. Mihăilescu vorbea în cronica sa dedicată cărții despre triada binelui: buna-creștere, buna-cuviință și buna-credință, iar Nina Moica le întrupează exemplar pe toate.

Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca scriitor și om, întâlnirea cu doamna Nina Moica și lucrul la această carte?

Întâlnirea profundă cu oameni speciali te schimbă interior. Încrederea pe care dna Moica ne-a acordat-o, oferindu-ne povestea vieții sale și dându-ne libertatea de a o redacta cum considerăm potrivit a însemnat o mare responsabilitate, dar și un cec în alb care motivează și alimentează entuziasmul. Ascultând-o întâi înregistrată de Alin, apoi față în față după lectura dosarelor, am încercat multe sentimente complexe, de la mila față de copila inocentă aruncată în închisoare, la admirația față de înfruntarea singurătății de la Botoșani prin evadare interioară, la afecțiune pentru familia Moica care a reușit să rămână unită în ciuda tăvălugului distructiv la care a fost supusă, până la iritare față de cei care se îndoiau de veridicitatea celor trăite.

Când am început să lucrez la cartea aceasta, fiica mea cea mare era de vârsta Ninei Moica la arestare și mi-am imaginat literalmente cum ar fi dacă cineva ar veni și mi-ar lua copilul din casă, l-ar vârâ într-o temniță sordidă și eu nu aș putea face nimic. A fost un exercițiu terifiant. Îi invit și pe cititori să-l facă pentru a încerca să cuprindă dimensiunea răului care li s-a făcut multor familii din țara noastră. Mi-am încurajat fiica să citească cartea, a citit-o, iar acum urmează s-o prezinte colegilor săi de clasă cu accent pe norocul lor de a se fi născut într-o societate liberă.

Nimic nu este garantat, libertatea cu atât mai puțin, dar ziua de mâine va fi mai bună dacă tot mai multe generații de tineri vor înțelege și vor prețui sacrificiile înaintașilor lor, căci grație acestor sacrificii ei pot, azi, să călătorească, să învețe și să trăiască liber.

Vă mulțumesc!