Care e primul semn că pentru tine "începe iarna"?

Iarna vine pentru mine ca un somn așteptat, tipul de somn de după o cină reușită când invitații pleacă (în sfârșit, la casele lor), platourile cu bordură albastră sunt șterse bine, inclusiv de traumele transgeneraționale, paharele ajung la locul lor, mai ai câteva resturi de brânzeturi și prăjitură, bolul de fructe e plin și casa e liniștită și ea. Miroase a bumbac cald și portocale. Iubesc senzația de frig matinal – știu că o să-mi aduc un val de antipatie și-l merit integral – dar aerul rece pe care-l tragi în piept în diminețile cu zăpadă mă narcotizează, mă face să țip mic, în fular: ce bine că sunt aici, acum!

Ai un ritual personal de sărbători?

Sunt destul de convențională aici, mi-ar fi plăcut să am vreun ritual vrăjitoresc, exotic, doar al meu și, eventual, să-l și pasez fiicei mele, ca bijuteriile de familie. Mă rog în fiecare an să nu-mi fure nimeni coronița de brad de pe ușa de la intrare și să aleg cadouri care nu se transformă în cadouri de pasat. Când eram mică și mama primea ceva care nu i se potrivea sau nu-i plăcea pur și simplu, spunea "pe asta o să o mărit", fie că era o poșetă, un parfum sau vreun obiect pentru casă. N-am înțeles niciodată ce legătura avea mariajul cu un cadou prost ales, deși probabil există un mic adevăr. Deci mă rog să nu aleg cadouri "de măritat". Altfel, împodobesc în fiecare an doi brazi: unul acasă, unul la părinții mei, îmi asist bunica la prăjituri sperând că voi trece vreodată, ca în jocurile Nintendo, la nivelul în care nu doar pudrez cornulețe sau prăjesc nuci și poate chiar ajung să ucid dragoni. Și prânzurile lungi care se prelungesc spre ora cinei și la care mă așez strategic lângă sora mea cu care vorbesc prin semne, pe sub masă. Acum, ca să fac o confidență neobișnuită: sunt măritată cu un bărbat pe care îl cheamă Crăciun, a devenit numele de familie al fiicei mele, deci eu chiar trăiesc Crăciunul tot anul. Și toți anii.

Ce carte recitești sau vrei să recitești iarna asta?

Mi-a intrat în sânge o deprindere cam intruzivă, dar nu știu cum să scap de ea. Cum intru într-o casă străină, vreau să văd cărțile. Și nu doar să citesc titlurile, ca orice om rezonabil, ci să le răsfoiesc și – fatal! – să mă uit după dedicații sau orice soi de notiță. Există și lucruri mai intruzive pe lume, am o prietenă care deschide frigidere, deci ce fac eu pare o bagatelă. Aș reciti cărțile pe care le-am împrumutat și nu le-am primit înapoi din diferite motive: scurte amnezii, comoditate, relații terminate cu nervi intempestivi, mutări și relocări. Ei bine, vreau să recitesc iarna aceasta toate cărțile care nu au ajuns înapoi la mine, promit că le voi primi fără pic de reproș. Nici măcar cu indiferență semiostilă, ci doar cu recunoștință.

Există o amintire de sărbători care te urmărește mereu?

Da, e cea mai frumoasă amintire de Crăciun și de departe cea mai veche. Aveam 4 ani și unchiul meu se deghizase în Moș Crăciun. Avea un costum improvizat care arăta perfect, barbă albă din vată și mănuși. Dar mai avea și pantofi extrem de tinerești, genul pe care Moș Crăciun nu i-ar fi ales. Mi s-a părut o alegere stranie, curajoasă chiar, dar nu eram tocmai Poliția modei pentru Moși Crăciun. Îmi amintesc perfect că eram toată familia extinsă și eram tare fericiți și senini, de parcă răul nu exista pe lume. Mi-am spus poezioara în brațele Moșului și am avut certitudinea că am cel mai bun și iubitor unchi din lume. Și am tot revăzut pantofii pe hol, dar nu am spus niciodată nimic.

Care e cel mai neașteptat cadou pe care l-ai primit vreodată? Sau cel mai prost. Fiecare avem unul.

Am o colecție de cadouri proaste, dar niciodată de la familie sau apropiați, ci de la oameni care fie vor să mă impresioneze, fie merg pe vârfuri pe lângă mine. Ori cadouri cumpărate pe fugă, ca dintr-un soi de datorie patriotică, pe alea le sesizez imediat. Lista cuprinde: set de cuțite japoneze (extrem de scumpe, mi s-a zis, și mă tot întreb ce ar trebui să fac cu ele), două ceainice identice (am glumit atunci spunând că pare cadou pentru divorțați), un tablou de Pacea (care îmi place, de regulă, dar era o lucrare care nu-mi trezea emoții și a fost returnată după o ceartă monumentală).

Cel mai neașteptat cadou? Și aici am o listă: primul meu șirag de perle adus de tata din Shanghai. Și o căsuță pentru păpuși Barbie pe care era să i-o confiște la aeroport, era uriașă. Eram, totuși, clasa a V-a și primisem perle și case de păpuși. Mama e omul care alege cele mai frumoase cadouri, nu poate gafa nici dacă și-ar propune, dar cel mai neașteptat rămâne scrisoarea de la Moș Crăciun (în care mama nota că sunt cea mai iubită fetiță și că ortogramele sunt importante).

Cum e decembrie în orașul tău interior? Fricos, luminos, haotic, nostalgic, ironic?

În orașul meu interior, ninge mic și nu există grabă.

Ce ți-ai dori să lași în urmă la finalul acestui an?

Bolile și suferințele celor dragi, tristețile mici și mari, spaimele prietenelor mele, fragilizările pe care ni le provocăm cu voie sau fără voie, mitocănia, impostura și insolența multora. Și povestea criptică a unui fir de păr care poate zgudui lumea și care se va scrie cândva singură. În fond, la suprafața vieții, seninătate!

Ce titlu ar avea un roman de iarnă scris de tine?

Tot timpul mi-a plăcut cuvântul omețire. Nu înzăpezire, nu troienire. Deci s-ar chema simplu: Omețirea.