Propunerea mea este una cehoviană, cenușie, dar căreia, poate, având alte calități, îi va fi iertat păcatul acesta. În "Criza de nervi" sunt două ninsori. Întâia, matinală, se petrece înainte ca cei trei prieteni, studenți moscoviți, să intre în bordelurile de pe o stradă nenumită: "Vasiliev stătea pe una din ulicioarele care dădeau în bulevardul Tverskoi. Când ieși din casă, împreună cu prietenii lui, era aproape unsprezece. Căzuse prima ninsoare. Și toată natura era sub oblăduirea zăpezii proaspete. Văzduhul mirosea a zăpadă, sub picioare, zăpada scârțâia dulce, pământul, acoperișurile, copacii, băncile de pe bulevarde – totul era alb, moale și tânăr, de aceea casele arătau altfel decât în ajun, felinarele ardeau mai luminos, văzduhul era mai străveziu, trăsurile huruiau mai înăbușit, și, odată cu aerul înghețat, proaspăt și ușor, încerca să ți se furișeze în piept un sentiment care semăna cu zăpada cea albă, tânără și înfoiată."

A doua, vesperală, urmează vizitelor la casele de toleranță, care-l tulbură așa de tare pe studentul la drept, încât va urma criza de nervi: "Rezemat de gard, Vasiliev aștepta să iasă prietenii din casă. Cântecul pianelor și al viorilor – vesel, îndrăzneț, nerușinat sau trist – se învălmășea în văzduh în același amestec ca și adineauri, de parcă, undeva în beznă, peste acoperișuri, o orchestră nevăzută își acorda instrumentele. Dacă ți-ai fi ridicat ochii sus, în întuneric, ai fi văzut că ecranul negru era presărat peste tot cu punctișoare albe și neastâmpărate: ningea. Când ajungeau în lumină, steluțele de zăpadă se învârteau alene prin aer, ca puful, apoi se lăsau, mai alene încă, la pământ. Se învârteau în jurul lui Vasiliev și i se așezau în barbă, pe gene, pe sprâncene. Și birjarii erau albi, și caii, și trecătorii. Cum se poate să ningă și pe stradela asta? se întreba Vasiliev. Blestemate să fie toate casele astea!"

Afară de a spune că, între zăpadă și prostituate, contrastul intenționat nu este unul cu intenții moralizatoare, ci doar unul obișnuit cehovian, adică natural artistic, o să-l las pe scriitorul D. V. Grigorovici să vorbească despre ninsoare. Grigorovici îi scrie lui Cehov o scrisoare, datată 27 decembrie 1889, după publicarea, în același an, a nuvelei, în culegerea "În memoria lui V. M. Garșin". Garșin se sinucisese, producând o adâncă impresie asupra contemporanilor. Grigorovici zice astfel: "Ai ales în chip cât se poate de fericit imaginea serii, cu cerul ei mohorât, cu ninsoarea proaspătă și cu fulgii care coboară spre pământ: ai impresia că acompaniază și susține tonul melancolic, care abundă în toată nuvela, de la început până la sfârșit. Natura e redată cu o măiestrie și mai perfectă decât în alte bucăți: doar câteva rânduri, însă în ele e atât sentiment; totuși, e redat atât de firesc și de abil, încât ai impresia că retrăiești tu însuți imaginea. Turbam că nimeni nu a apreciat rândul al 10-lea (,,Cum se poate să ningă și pe stradela asta?") Și, când te gândești că la lectura de la cercul literar au asistat și poeți! Cel puțin, așa mi s-a spus!"

De ce mi-a venit în minte această ninsoare? Nu știu. Poate fiindcă părerea lui V. Nabokov din "Cursuri de literatură rusă", pe care v-o copiez, mi-e aproape: "Vă recomand călduros să citiți cărțile lui Cehov cât mai des (chiar dacă au avut de suferit pe urma traducerii), și să visați cu ele, căci pentru asta au fost scrise. Într-o eră a unor Goliați nemernici, este foarte folositor să citești despre Davizi delicați. Acele peisaje încețoșate, cu sălcii plângătoare uscate, de-a lungul unor drumuri noroioase, mohorâte, cu ciorile cenușii fâlfâind pe un cer cenușiu, cu adierea neașteptată a vreunei amintiri uimitoare, în cele mai banale locuri – toată această lipsă de strălucire, toată această slăbiciune încântătoare, toată această lume cehoviană de culoarea porumbelului cenușiu trebuie venerată, în contrast cu strălucirea ieftină a acelor lumi puternice, superficiale, pe care ni le promit cei ce slujesc statele totalitare."

Gaudeamus!