Serialul ’’Reforma învățământului’’, început după revoluția din 1989, cu multe sezoane și personaje principale la activ, a ajuns astăzi la episodul ’’ Programa școlară pentru Limba și literatura română’’. Acțiunea e comentată în fel și chip. Cuiul lui Pepelea pare să-l reprezinte studierea epocii vechi a literaturii noastre la clasa a IX-a a trunchiului comun. Partizanii acestei decizii spun că o structurare cronologică a materiei, pe marile momente istorice și curente literare prin care a trecut literatura noastră, e logică și mai ușor de parcurs, în analogie cu studierea istoriei. Pe de altă parte, opozanții noii programe argumentează că, pentru un elev abia intrat pe porțile liceului, să înceapă cu studiul unor scrieri vechi (cronici, letopisețe), cu vocabularul lor arhaic, cu stilul literar greu de înțeles al epocii în care au fost alcătuite, aduce o dificultate în plus și îndepărtează dorința de lectură.

Adăugăm acestor argumente pro și contra și altele, care țin de însăși menirea sistemului de învățământ de stat din România. Școala este însărcinată cu toate sarcinile pe care statul și societatea în sens larg eșuează să le îndeplinească. Toată lumea are o părere despre ce trebuie să se învețe în școală, instituție care ar trebui pe de o parte să dea învățăceilor suficiente competențe pentru a deveni angajați model și bine plătiți, apoi toate virtuțile civice ce se pot închipui (toleranță, respect față de lege, altruism, spirit critic șamd), dar și abilități practice (cum să economisești, cum să mănânci sănătos). Școala trebuie să suplinească lipsa educației din familie, ineficiența instituțiilor de formare profesională, influența nocivă a propagandei anti-UE sau neîncrederea în autoritățile publice. În cazul de față, sunt voci care deplâng însăși studierea literaturii române vechi, principiul fiind inutilitatea practică a acesteia. Alte persoane îi contestă includerea într-un canon literar, dat fiind că vorbim de scrieri de istorie, nu de beletristică. În fine, elevii, ni se spune, nu sunt interesați de astfel de opere, ei vor să studieze literatura contemporană, mai aproape temporar de ei și care le vorbește pe limba lor.

La mijloc între diversele tabere sunt profesorii. Prost plătiți, demotivați, obosiți, trebuie să împace lupul, capra și varza. Ambele tabere au argumente bune, altfel disputa nu ar fi crescut într-atât cât să intre în atenția publică. În ceea ce mă privește, nu cred că există cunoaștere inutilă. Avem cunoștințe practice, cu aplicabilitate imediată sau, cel puțin, într-un orizont previzibil de timp, și cunoștințe care nu au aplicabilitate salientă, în funcție și de interesele personale. Nu putem, nu trebuie să studiem doar lucruri care ne ajută să găsim un loc de muncă bun, să luăm notă mare la Bac la materiile la care vom da examenul sau ne ghidează investițiile la bursă. La fel, nu putem lăsa elevului de 15 ani sarcina grea de a-și planifica întreaga viață, astfel încât să-și aleagă singur ce să studieze și să eliminăm materiile ’’inutile’’, care nu îi trezesc interesul. E vârsta la care toate opțiunile sunt deschise, dar la care e foarte greu să știi ce îți dorești cu adevărat să faci în viață. Mai ales dat fiind ritmul atât de rapid în care se schimbă lumea.

Iată, deci, de ce cred că literatura română veche își are locul în programa de liceu. Mai cred, de asemenea, că rolul școlii e să formeze în primul rând caractere, apoi competențe. E drept, competențele sunt, în aparență cel puțin, măsurabile, se pot raporta la final de an, li se poate urmări evoluția în timp, astfel încât să putem justifica cu hârtii impactul noilor reforme. Programa școlară nu poate fi alcătuită doar în funcție de ce este actual, accesibil, cu aplicabilitate imediată. Ar însemna o privare a elevilor de mare parte din tezaurul artistic și filozofic al umanității, fără de care viața este, poate, mai simplă, dar cu siguranță mai săracă. Organizarea cronologică a programei la limba și literatura română mi se pare cea mai potrivită. Cât despre momentul cel mai propice pentru a o studia, cel mai bine este să întrebăm profesorii de limba română cu experiență și vocație. Altfel, limba română veche e remarcabil de ușor de citit. Cu puțină îndrumare, un elev de liceu poate înțelege fără probleme scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Cronicarii moldoveni, basmele lui Creangă, snoavele lui Anton Pann, nu sunt nici pe de parte niște scrieri încifrate, a căror tălmăcire să necesite atâta caznă intelectuală cât să-i alunge pe liceeni. Ce vor mai spune tinerii din Franța, cu prefacerile pe care le-a cunoscut limba franceză medievală, de fapt un mozaic de tot felul de graiuri și dialecte regionale, a căror standarizare a început la modul serios abia după revoluția din 1789? Sau elevii din Regatul Unit, cu middle english și old english? Că studiem sau nu operele vechi, aparent dificile prin vocabular și stil, reels-urile de câteva secunde de pe Tik Tok vor fi întotdeauna mult mai plăcute de privit, mult mai ușor de consumat, pentru că vorbim de o acțiune pasivă, care nu cere niciun efort intelectual. Iar fără efort intelectual, degeaba mai avem școală.