Am avut de multe ori sentimentul că literatura poate salva o lume. Nu lumea – e prea patetic spus și prea idealist. Dar o lume – da. Un oraș, de pildă. O comunitate dornică să își cristalizeze, în acord cu tradiția și identitatea ei culturală, o voce, o prezență, devenind mai relevantă la nivel național. De câțiva ani, "calea regală" pentru mai multe orașe românești a fost reabilitarea monumentelor istorice și redescoperirea sistematică a reprezentărilor mai vechi și mai noi pe care geografia lor le-a primit în literatură. Dicționar de locuri literare bucureștene, realizat de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu, publicat în 2019 la Humanitas, e numai un exemplu. Astăzi, când se vorbește atât de mult despre strategii de marketing, inclusiv despre marketing cultural, scriitorii pot fi niște străluciți agenți de PR pentru spațiile pe care le transformă în topos literar. Dar trecerea aceasta în ficțiune a unei așezări sau a unei zone nu înseamnă doar reconstituirea artistică a unei imagini exterioare, a cadrului, a peisajului, ci și fixarea unui spirit al locului, a unor constante mentalitare, spirituale. Viziunea scriitorilor este mult mai durabilă și mai plină de acoperire "în teren" decât am putea crede. Prinzând esențele, ceea ce e specific unei geografii, unei comunități, acest profil regional sau local pe care îl construiesc devine anistoric, relevanța lui se permanentizează.

La TVR Craiova s-a reluat de câteva luni, cu ediții noi, o emisiune tare simpatică: Vedere cu olteni. Pe realizatorul ei, Doru Ciolacu, îl știam de la "Prim-Plan Obiectiv", producție din care a înțeles să facă nu doar o emisiune de informare și actualitate, ci și să focalizeze "obiectivul" pe viața literară craioveană și românească în general, aducând în atenție numere ale revistelor literare locale (și nu numai) sau dând scriitorilor (craioveni sau nu) posibilitatea de a-și prezenta cărțile. Formatul Vederii cu olteni este reportajul. Ce se întâmplă de fapt acolo? În postura de reporter pe ulițele satelor oltenești, Doru Ciolacu intervievează localnicii propunându-le un subiect la care să se raporteze, o temă de discuție. De cele mai multe ori, e vorba despre fenomene supranaturale, proverbe, situații de viață, forme de relief aparte sau nume de localități bizare, a căror etimologie rămâne de cele mai multe ori nelămurită. Dacă ar fi însă numai atât, am avea de-a face cu o muncă jurnalistică efectuată corect. Dar diferența dintre jurnalismul (doar) corect și jurnalismul cu stil o face viziunea, miza demersului. Abordarea lui Doru Ciolacu mi s-a părut meritorie și diferită față de a altor programe similare prin exigența pe care și-a impus-o, aceea de a oferi telespectatorilor nu atât o colecție de legende locale, mostre de etos popular, nici o imagine a satului oltenesc încărcat de artificialul și convenționalul reprezentărilor idilizante, cât specificitatea unui mod de gândire, portretul spiritual al unei regiuni, felul în care perspectiva localnicilor asupra unor subiecte funcționează ca o autodefinire oblică și, în sens mai larg, ca o marcă identitară, atât individual, cât și colectiv. Acest proces e posibil prin abilitatea reporterului care știe să conducă dialogul pentru a puncta culoarea locală a abordărilor, ineditul lor, de care se apropie cu empatie, cu interes real, câteodată cu o atitudine ludic-ironică, însă niciodată cu sarcasmul și maliția pe care le-am văzut în alte producții cu format similar (și care nu mi-au plăcut), unde reportajul devine o construcție menită să vâneze "perle", enormități, cu intenția ostentativă de a demonstra ignoranța și lipsa de cultură din lumea satului.

Viziunea reportajelor este laică, fenomenele ezoterice, magice sunt privite cu o anumită detașare, dobândind prin relatările localnicilor un aer caricatural, burlesc, nastratinesc. Acest domeniu al spiritelor rele, al ielelor care pocesc, al "farmecelor cu goanga" și al altor agenți ai maleficului apare profund umanizat și chiar comic. Duhurile se îndeletnicesc cu treburile casnice, spală vasele, se ascund în pod. Reprezentarea necunoscutului prin ceea ce ne este familiar, transplantarea transcendenței în universul domestic al ogrăzii este o constantă a gândirii populare și, în fond, a gândirii umane, așa cum ne învață imagologii. Dar cu acești țărani năstrușnici din Oltenia se întâmplă ceva și mai spectaculos. Fantasticul nu e doar îmblânzit, umanizat, proiectat în cotidianul relațiilor sociale, ci și asimilat unei lumi ca nelumea, imperfect întocmite și tocmai de aceea fermecătoare. "Asta e lumea Liliecilor lui Marin Sorescu!", mi-am zis în urmă cu mai bine de doi ani, când am vizionat primele ediții, ceva mai vechi, de prin 2013, ale emisiunii. Amestecul de ironie și fior metafizic, de gravitate și de poantă, dar mai ales concretețea pe care o îmbracă orice mare temă prin coborârea ei într-o lume vioaie, de un carnavalesc autentic, nefalsificat sunt elementele care definesc imaginarul poetic din cunoscutul ciclu La Lilieci, și acesta un fel de reportaj, așa cum critica literară l-a descris atât de frecvent prin formula poetului-fotograf, privitor de pe margine la scena unui "teatru mare cât satul" (o expresie care a făcut carieră). Așa cum bine remarca Ion Pop, în lumea bulzeștenilor totul se petrece "ca in viață", la limita dintre "comedie și bocet", "ca la bâlci". Citind, mai departe, în prefața criticului, despre "evocarea anecdotică, de snoavă umoristică a unor vizite sacre în lumea aceasta de jos", pare că parcurgem descrierea unei ediții din Vedere cu olteni. Iar asta reconfirmă ceea ce afirmam la început despre intuiția marilor scriitori. Profilul identitar al unei zone persistă, nu se schimbă ușor, e o constantă. Lumea jovială, plină de curiozități a satelor oltenești surprinse de obiectivul camerei comunică prin fire nevăzute, anistorice, cu Bulzeștiul lui Marin Sorescu.

Nu orice reportaj sau demers jurnalistic ajunge, însă, la fondul spiritual de profunzime, validat și sublimat estetic în literatură. Multe programe din această categorie se compromit în căutarea senzaționalului ieftin, mediocru, în – ca să vorbim barbian – ritmuri pentru audiențele necesare. Ritmul Vederii cu olteni e al locului, vine din jovialitatea, detașarea și prudența lor sănătoasă, din orgoliul nostim de inventatori, de artiști, din relatările năstrușnice ale unor epifanii mai mult sau mai puțin eșuate, din curiozitățile etimologice și geografice în jurul cărora se țes legende, se fantazează, se improvizează. Dar improvizația înseamnă și creație. E o frumusețe aparte, neașteptată până și în lucrurile rudimentare, rău întocmite (o statuie a unui călăreț pe un cal căruia îi lipsesc picioarele din față, tronând în centrul unei comune din Olt, nu te mai scandalizează, ci aproape că te cucerește), fiindcă ele se topesc firesc în această viziune carnavalescă în care căpcăunii, uriașii, stafiile și alți demoni devin niște consăteni suciți, dar carismatici, într-o lume plină de curiozități, de bizarerii și de umor fermecător, unic, sinteză de scepticism, ironie și fior mistic care are, cred, toate calitățile de brand regional.