OPTm
nr.crt.

Mama Rusie iubește Istoria, dar urăște oamenii

Războiul pornit de Rusia în Ucraina pare o „ciocnire a civilizațiilor" între distopiile LSD ale lui Vladimir Sorokin și realismul conspiraționist din romanele lui Victor Pelevin, totul încapsulat în mintea paranoică a unui gnom sângeros care se visa cândva sosia lui Petru I. Haos strategic, debandadă militară, criză pe lanțul comenzii, aventurism terorist – acestea sunt ingredientele care i-au determinat pe experții în istoria războaielor să considere raptul teritorial ordonat de Kremlin ca fiind un caz unic de prostie crasă în enciclopediile conflictelor militare.

Iar din poza de generație a acestui dezastru sociopolitic nu poate lipsi, firește, intelectualitatea rusă și scena artistică. Planeta Putin s-a rupt în două. De o parte: cei care au condamnat rapid invazia rusă, printre care se numără critici constanți ai regimului, precum Vladimir Sorokin sau Mihail Șișkin ori Ludmila Ulițkaia, iar de cealaltă parte îi găsim pe majordomii culturali ai satrapului, unii rămași lângă el din convingere sectară în necesitatea terorii imperialiste, alții din frică. Nu trebuie să-ți dai un doctorat în Julien Benda ca să înțelegi că „trădarea cărturarilor" + cleptocrația = LOVE. Dar orice love story al oportunismului are și-un final. Și intelectualii, după cum știm, au un fler aparte în a pune batista pe țambal.

Titanicul putinismului s-a lovit de iceberg, iar lumea bună s-a bulucit spre bărcile de salvare. Persoane care până mai ieri nu crâcniseră o octavă împotriva proiectului Novorossiya caută să pozeze acum în ghiocei ai păcii; mai precis: ai „păcii strategice", ca să citez conceptul pe care-l vântură zilele astea Viktor Orban pentru a-și îndulci în ochii Occidentului vasalitatea moscovită. Poate că a fost nevoie de un șoc masiv ca mulți să se retragă din umbra măcelarului, căci acesta nu este încă unul dintre războaiele lui Putin, ci cea mai mare criză de securitate din Europa de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar iureșul balistic care a făcut scrum orașe precum Harkov sau Herson, țintind populația și folosind arme interzise de Convenția de la Geneva, ei bine, iureșul acesta întinde covorul roșu unui proces de crime împotriva umanității la Haga. Unul cu miză multiplă, care – dacă va avea sorți de izbândă – nu va face dreptate doar acestei vărsări de sânge, ci, prin ricoșeu, și vieților distruse în măcelul din Cecenia ori în conflictul separatist din Georgia, care l-au avut ca decident tot pe Vladimir Putin. Vom vedea...

Să ne ațintim însă privirea asupra a două cucuvele ce nu-și vor întrerupe cântecul în colivia criminalului. Prozatorul Zahar Prilepin și regizorul Nikita Mihalkov.

Prilepin e genul de om compus din mutații, din rupturi radicale de identitate. Nu pun la socoteală talentul său literar. Dar e o canalie. Destinul lui abundă în meandre. Înainte de-a deveni politician de extremă dreapta a fost gropar, paznic de discotecă, editor și jurnalist. Ce-i drept, nimic exotic pentru un rus, e genul de colaj des întâlnit în cultura pop a Rusiei postsovietice. A luptat în Al Doilea Război Cecen ca membru în trupele speciale OMON, experiență îngrozitoare din care s-a născut un roman crâncen, „Patologii", tradus la noi la Ed. Curtea Veche. A făcut parte și din rândurile Partidului Național-Bolșevic, înființat de un faimos inglorious bastard, scriitorul Eduard Limonov, cel care se juca de-a lunetistul în asediul din Sarajevo la invitația lui Radovan Karadzic, căpetenia sârbilor bosniaci. Anii au trecut, prioritățile i s-au schimbat și, odată cu anexarea Crimeei în 2014, dintr-un activist anti-Putin, Prilepin a devenit una dintre portavocile sinistre ale revizionismului putinist. Într-un interviu din 2019 pentru Radio Europa Liberă, spunea că batalionul său făcuse „haos total" în Donbas și se plângea că avea mulți morți pe conștiință. Bref: se înrolase voluntar pe frontul din estul Ucrainei, nu-l dusese nimeni în lesă. Se pare că între timp și-a pus la naftalină fantasmele, căci acum stă ca un gargui pe umărul lui Putin. Prilepin și-a vărsat recent veninul într-o scrisoare în care, printre altele, îi reproșează Kremlinului c-a amânat aproape 8 ani invazia. „Problema ucraineană nu mai poate fi rezolvată pe jumătate". Ei, iată că i s-a împlinit dorința. La fel cum taica Stalin a adus genocidul în Ucraina, așa și Vladimir Vladimirovici și-a trimis tancurile să stârpească „rasa" ucraineană. Fiindcă înainte de orice fantezie geopolitică, această ofensivă de pedepsire este una profund rasistă. După cum atrăgea atenția deunăzi scriitorul rus Serghei Lebedev într-un articol din Le Monde des Livres: „Federația rusă este o țară rasistă. Este vorba despre un rasism post-imperial, profund înrădăcinat în conștiința noastră și în cultura noastră, în limba noastră și în viziunea noastră cotidiană despre lume."

În privința lui Nikita Mihalkov, ne aflăm în compania unui șarpe cu ștate vechi și care, nu știu cum se face, dar a reușit vreme îndelungată să se furișeze în percepția occidentală ca fiind doar un mare regizor rus, nu și-un zelos propagandist al naționalismului panslavist, deși în filmele sale găsim cu duiumul evidențele paranoiei istoriciste pe care o folosește Putin astăzi ca briceag la gâtul Ucrainei. Cam la fel cum se întâmplă și-n cazul unui alt suporter al banditismului imperialist, Emir Kusturica, în care avem tendința să vedem doar cufărul cu exuberanțe balcanice, nu și toporul „Serbiei Mari".

Pe palierele „Noii Rusii", Mihalkov a crescut cot la cot cu Putin. Revăd cu ochii minții o scenă din documentarul „Martorii lui Putin" (2018), regizat de Vitali Manski. Noaptea în care Putin câștigă primul său mandat de președinte, după ce preluase ștafeta de la Boris Elțîn. Fostul lider renunțase la putere tras la fund de-un scandal de corupție care îi viza întreaga familie – afacerea Mobitex. În schimbul pavării drumului său spre președinția Rusiei, adică autorizarea operațiunilor din Al Doilea Război Cecen, stratagema de care avea nevoie viitorul șef de stat, Putin a semnat în prima zi după preluarea mandatului o grațiere prezidențială pentru posibile fapte de corupție, conferindu-i lui Elțîn imunitate totală în fața urmăririi penale. Darul a mai venit la pachet și cu o indemnizație specială pe viață, precum și cu o dacea luxoasă aflată în proprietatea statului. Cu inima tot mai șubredă, Elțîn răsuflă ușurat, însă în același timp pare învăluit într-un aer de singurătate profundă. Întreaga sa expresie facială, așa cum apare ea filmată de Manski, lasă să se întrevadă un singur gând, în timp ce urmărește la televizor începutul erei Putin: faptul că va fi trădat de fostul său protejat, momentul „Și tu, Brutus?". „Este victoria mea", spune Elțîn, sorbind dintr-un pahar de șampanie, înconjurat de familie, după publicarea exit poll-urilor, privind în gol în încercarea de-a părea bucuros de rezultat. Putin câștigase cursa prezidențială cu 53%, învingându-l pe fostul contracandidat al lui Boris Elțîn, Ghenadie Ziuganov, liderul Partidului Comunist, care obținuse doar 29,5% din voturi. Certitudinea că Vladimir Putin l-a trimis la coșul de gunoi va veni câteva ore mai târziu în noaptea alegerilor. Stând în sufragerie pe un fotoliu de epocă, ca un împărat trimis în temniță, Elțîn va aștepta în van telefonul de mulțumire din partea noului președinte al Rusiei. Iar momentul în care pricepe ce fel de Rusie vrea să construiască Vladimir Putin survine atunci când proaspătul lider de la Kremlin hotărăște să revină la imnul național sovietic, însă cerând să i se aducă anumite modificări. „Este roșiatic", reacționează ironic și amar Boris Elțîn la auzul imnului URSS, iritat de faptul că nu fusese consultat în luarea unei asemenea decizii.

Cine se ocupase de direcția artistică a noului imn? Nikita Mihalkov. Într-un interviu din 2016, Mihalkov se hârjonea de cracul dictatorului, fălindu-se că era unul dintre votanții credincioși ai lui Putin încă din 2000, de la înscăunare. Elogiul său apăsa pedala până la podea: Rusia nu ar exista fără Putin. Chiar așa este! Această Rusie putredă de autocrație personalistă, roasă de puroaiele oligarhatelor și plină de barbarie militaristă n-ar fi existat fără caracatița adusă la putere de kaghebistul pigmeu. Spun că „n-ar fi existat" în sensul continuității, căci Putin este încă un vagon din acest tren al ororii care se întinde de la un capăt și până-n celălalt al istoriei Rusiei. Nu știu dacă Mihalkov este neapărat un stalinist, dar nici departe nu-i, reveriile îi bântuie tot prin mlaștinile „pământului pârjolit", doctrina de război preferată a sovieticilor, moștenită de la Stalin, pe care o vedem practicată acum și-n Ucraina. Cum s-a întâmplat și-n Siria. Și-n Cecenia. Nu poți obține victoria printr-un blitzkrieg? Ei bine, nicio problemă, te apuci să cucerești orașele-cheie masacrând civilii prin încercuiri, asedii și bombardamente aeriene.

„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. [...] Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăși. Așa numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliți» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut", scrie Alain Besançon în „Sfânta Rusie".

Aș mai adăuga lângă cuvintele lui Besançon atât: trecută prin baia de acizi a secolelor, ceva a rămas nealterat în viziunea politică rusească asupra omenirii – Mama Rusie iubește Istoria, dar urăște oamenii. De-asta a și avut atâta spor în a umple de gropi comune Europa Centrală și de Est și povârnișurile Caucazului.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 22⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Proză realistă, stil tradițional, poveste.

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Cartier, 2022

Recomandată de Liviu G STAN

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Humanitas, 2022

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a împlinit 80 de ani. La mulți ani, Gabriela!

LITERA, bpc

Copyright © optmotive.ro