OPTm
nr.crt.

La vânătoare de salamandre și alte tulburări psihice

„Salamandre", bulversantul roman mozaic al lui Liviu G. Stan, ne propune patru povești stranii, la limita dintre monden și bizar, interconectate în mod abil. Oricare dintre cele patru părți componente, purtând numele celor patru anotimpuri, poate fi citit și înțeles separat, însă simfonia completă va funcționa în urechea internă a cititorului doar după parcurgerea completă a cărții. Astfel, microangrenajele funcționale independent servesc un scop pe care-l vei descoperi abia la final.

Prima poveste, „Iarna", cea care constituie și linia de bas pentru întregul volum, date fiind trimiterile ulterioare frecvente către ea, îl introduce pe personajul principal, Antonie Varitz, un chirurg deosebit de talentat și care se bucură de un prestigiu neegalat în cele mai înalte cercuri. Frica de moarte, forța care-i unește pe cei puternici cu cei slabi, face din chirurgul care pare că deține puterea de a vindeca pe oricine de orice un zeu. Beneficiind de lungi pasaje confesive din partea acestuia, povestea ne redă perspectiva cinică a omului care se joacă cu viețile celorlalți. Până când ajunge să creadă că-i aparțin.

Însă partea întunecată a lui Antonie Varitz nu răzbește din detașarea cu care privește granița dintre viață și moarte, nici chiar avariția care-l transformă într-un mercenar, care luptă strict pentru viețile celor care-și permit onorariile sale exagerate, ci din degenerarea puterii de a dărui viața în plăcerea de a o răpi. Medicul își descoperă adevăratul potențial de forță doar în momentul în care are revelația că poate transfera viața după bunul său plac.

Și aici intervin monstruozitățile care-l transformă din salvator în criminal. Așa îl descoperă cititorul, confruntat cu propriile crime și filosofând pe marginea puterii care, în exercițiul ei legitim, exclude scrupulele.

„Ce ironie, îmi zic. În disciplina budistă Falun Gong, trupul ocupă un loc de glorie. Și tot trupul, pe care adepții îl cinstesc riguros prin sănătate fizică și armonie spirituală, este cel care le garantează o moarte cu nimic diferită de cea dintr-un abator. Trupul nu le mai aparține, ci devine o excrescență bugetară a statului."

Introducerea în poveste a problemei masacrării de către statul chinez – criminal și el – a practicanților Falun Gong mi s-a părut foarte inspirată, pentru că lipsa de importanță a vieții celor mulți se potrivește perfect pe filosofia care-l ghidează pe Antonie Varitz, cruzimea, ca politică de stat, fiind o revelație măgulitoare pentru acesta.

Nu voi intra în alte detalii legate de construcție, voi spune doar că această primă parte aruncă niște cârlige bine țintite spre relația chirurgului cu soția sa, cârlige exploatate mai încolo.

Odată cu „Primăvara", registrul e schimbat cu totul, în scenă intrând Ida, o dansatoare și coregrafă care încearcă să dea marea lovitură cu o lucrare transcendentală, integrând arta dansului în spectacolul mult mai larg al unei tragedii în desfășurare. M-a surprins dezastrul ales de Liviu pentru acest capitol, și anume prăbușirea unei stații spațiale peste o zonă și așa năpăstuită, predispusă la inundații, din România, dar în contextul actual, în care Dimitry Rogozin, șeful agenției spațiale ruse, amenința în februarie Europa tocmai cu prăbușirea Stației Spațiale Internaționale (ISS), scenariul a căpătat o notă de verosimilitate înspăimântătoare.

Deci, până acum, avem mai multe elemente disparate care sunt reunite pentru a crea o imagine complexă, dezvoltată pe mai multe dimensiuni: dansul, stația spațială, inundațiile. Ei bine, peste toate acestea se adaugă un nou element, unul surprinzător, apariția Iustinei, care duce cu sine povestea ei și a lui Marcus, un procuror incoruptibil, vânat de mafie.

„O vedem pe Ida cum se dă jos din mașină și ocolește prin spate. Cum cercetează încă o dată în jur, asigurându-se că cealaltă nu este în preajmă. Cum ia craca, lungă de vreun metru, și deschizând portiera, o așază iute pe scaunul pasagerului.

Orice, numai să nu fie singură pe șoseaua asta în compania unui topor."

Mi-e greu să detaliez fără a strica plăcerea lecturii pentru cine nu a citit încă acest capitol. Voi spune doar că felul în care funcționează povestea spusă de Iustina în ansamblul acțiunii, ea însăși (povestea) extinsă pe mai multe planuri și cu trimiteri către o disfuncționalitate mintală inedită, m-a făcut să mă simt păcălit. Pentru moment.

În succesiunea normală a anotimpurilor urmează „Vara", capitol/anotimp dedicat lui Sebastian Adocian și vieții sale duble. Dintre toate, acesta mi s-a părut cel mai puțin conectat la sinergia comună, câteva referințe fiind singurele legături cu evenimentele precedente. Avem în prim-plan un corporatist din pătura de mijloc a societății, cu oarecare posibilități financiare, care se angrenează pe sine într-un joc psihologic cu persoane necunoscute, neapărat femei. Mi-a plăcut atât felul ingenios în care Adocian își alege „victimele", câte și cel prin care sondează efectele interacțiunilor sale cu ele. Și, bineînțeles, pentru a-i da acestui individ o dimensiune în plus, relația sa cu soția e una foarte complicată, ilustrând un gen de criză la care doar cei care au primele trepte ale piramidei nevoilor bine acoperite ajung.

De remarcat în prezentul capitol este și cadrul, mai ales peisajele urbane bucureștene, contrastând cu cele rurale din cel precedent. Și problematizarea chestiunii refugiaților cu o altă cultură.

Alter-ego-ul ascuns al protagonistului și proiectul lui aparent lipsit de sens pregătesc terenul pentru introducerea celuilalt element, cel care schimbă regulile jocului, al cinematografiei trăite cu întreaga ființă. Și aici, ca și în celelalte capitole, o atenție deosebită e acordată efectului pe care un anumit tip de viață îl are asupra sănătății mintale a oamenilor. Rătăciri se găsesc în fiecare poveste în parte, autorul provocându-și cititorul să găsească corelațiile dintre deviațiile comportamentale și cumulul de factori care le generează. Un demers care nu totdeauna are sorți de izbândă.

„Nici controalele psihologice (la care nu ai cum să nu fii suspectat de vreo micuță manie ori o inocentă fobie) nu arătau că devenise o țicnită. Și-l chinuia atât de mult pe sărăcuțul Edy, soțul ei. Iar într-o zi a hotărât că nu mai putea să continue la nesfârșit să-și târască bărbatul în orbecăiala asta nomadă. Soluția? Ea să stea în chirie ori la hotel, iar el să o viziteze, da, ca pe o pacientă. În felul acesta, când revenea criza, nu mai schimbau locuințe."

Și aici am avut un moment în care, urmărind acțiunea și regăsindu-mă în fața unei întorsături bruște, am simțit că autorul m-a dus de nas, ghidându-mă cu o argumentație coerentă pe o pistă falsă și neoferindu-mi niciun indiciu asupra intențiilor sale reale.

În fine, anotimpul cel mai deprimant, „Toamna", a fost lăsat la urmă pentru a-i pune mai bine în valoare Elenei Petrache demonii. Pentru că fosta soție a chirurgului are foarte mulți. De la cel al copilului pe care acesta i l-a refuzat în mod brutal și până la cel al obsesiei pentru moartea fostului soț, aceștia o chinuie neîncetat și o transformă într-o ființă „defectă".

Prin construcția acestui ultim personaj, Elena Petrache, probabil cel mai complex al cărții, Liviu reușește să lege toate firele și să dea un metasens poveștilor care, în primă fază, l-au făcut pe cititor să se simtă trișat. Iar după ce ultima pagină e întoarsă, prin prisma noilor cunoștințe, ești tentat să reiei lectura, măcar pentru un studiu comparat asupra înțelegerii proprii despre structurile din prima, respectiv a doua parcurgere.

Am găsit foarte expresive dialogurile pe care protagonista le poartă cu sora ei geamănă, care încearcă să-i pună stăpânire pe trup, ingenioase subterfugiile la care ea apelează pentru a se eschiva. Mi s-au părut chiar înspăimântătoare tușele la brutalitatea lumii prostituției. Iar în final, disputa dintre psihologie și teologie, abil introdusă prin confesiunea personajului principal către Sfânta Maria Egipteanca, duce romanul la un nou nivel de profunzime.

„Sfinții părinți spun că există cinci trepte de acaparare a sufletului de către gânduri: momeala – când gândul trimis de vrăjmaș îți vine în minte; însoțirea – când începi să discuți cu gândul în chip pătimaș sau nepătimaș; consimțirea – când accepți să te supui gândului venit de la vrăjmaș; înrobirea – când gândul pune stăpânire pe inimă și se contopește cu ea; și patima – când gândul îți confiscă firea și devine expresia ei în lume."

Părintele Ignatie, un personaj introdus târziu, reușește în doar câteva pagini să prindă profunzime prin implicarea sa în tămăduirea sufletească a femeii.

În ansamblu, felul în care se leagă firele în final îi adaugă romanului acea coerență pe-a cărei lipsă am resimțit-o la începutul fiecărui nou capitol. Chiar și construcțiile pistelor false sunt complexe, de câteva ori chiar am regretat că falsele istorii nu sunt concretizate ele însele. Scriitura e lapidară, uneori i se adresează direct cititorului, alteori se îndepărtează de el, pentru a-i prezenta cadre mai generale, însă funcționează foarte bine, servește scopul fiecărei componente în parte. Toate capitolele sunt dezvoltate pe cel puțin două idei directoare, integrând în ele mai multe secundare, ceea ce face construcția lumii – pentru că e vorba totuși de o lume construită, deși seamănă foarte bine cu cea concretă, a noastră – foarte laborioasă și verosimilă, la granița dintre realism și distopie.

Una peste alta, un roman foarte bine individualizat în peisajul literar românesc, un mozaic cu piese mari, dar cu detaliere fină, în care-ți vei petrece câteva ore de lectură intensă. Și-l vei păstra mult timp în minte.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online „Galaxia 42” și fost redactor șef al revistei online „Gazeta SF”. A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Premiul „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS, 2016

Echipa
Arhiva

 

PRINT 22⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Proză realistă, stil tradițional, poveste.

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Cartier, 2022

Recomandată de Liviu G STAN

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Humanitas, 2022

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a împlinit 80 de ani. La mulți ani, Gabriela!

LITERA, bpc

Copyright © optmotive.ro