Era opt dimineața și, ca de obicei, am ciulit bine urechile, să aud, din balconul de la etajul șase, clopotele. Fără sunetul lor, duminica nu-i duminică deplină. Era liniște, ar fi trebuit să le aud. Dar nici ele nu mai bat așa tare precum odată, când în întreaga urbe lumea își potrivea pendula după ele.

M-am întrebat dacă nu cumva noi am dat uitării obiceiurile simple, tradiționale, din viața noastră și trăim într-un timp contemporan și atemporal, lăsându-l să treacă doar prin avansul tehnologic, cel mai adesea perceput ca încă un "release" de gadget. Clopotele nu se mai aud, iar odată cu ele pare că s-a estompat și atenția noastră la detalii senzoriale care dădeau vârstă timpului.

Seara, am zărit la un chioșc de colț de stradă garoafe roșii și roz, bătute. Mândre și multe, în două găleți, lângă gladiole. Floarea miresei le privea de pe un raft de sus. Nimeni nu se oprise să se zgâiască la ele ca mine. Garoafele și gladiolele erau singurele flori pe care le puteai oferi cuiva înainte de ’89. De-atunci nu mai văzusem atâtea la un loc. În același timp, a trecut un motor turat până la agresivitate, un sunet care îți smulgea urechile de pe cap și capul de pe umeri. Instinctiv, am dus mâna la urechi. Două senzații antagonice greu de suportat: gingășia și mirosul suav al florilor și zgârietura sonoră grotescă. Nu am văzut pe nimeni în jur protejându-se de zgomotul asurzitor.

Lumea nu-și mai acoperă urechile când trec motoarele și nici nu mai cumpără garoafe. Ne-am sterilizat sensibilitatea față de semnalele lumii și chiar față de propriile emoții? Trăim în fuga obiectivelor de realizat, fără opriri, fără meditații și introspecții, fără nostalgii, fără acea hrană emoțională care să reechilibreze eu-l interior. Peste agitația zilnică plutesc adesea regretele: ce nu am făcut, ce am ratat, ce nu a ieșit cum voiam. Iar peste regrete plutește, nevăzută, teama. Teama de a fi depășiți, de a nu mai citi corect realitatea, oamenii, semnele lumii în care trăim. Teama că evenimentele ne-o iau înainte.

E tentant să dăm vina pe alții sau pe context. Dar adevărul e că, în cele mai multe cazuri, singura direcție în care putem acționa este spre noi înșine. Tot noi rămânem cei care trebuie să regândim drumul. Uneori, copleșiți, ajungem să credem că "cel de sus" ne-a ignorat, că "și-a întors fața de la noi". Dacă ne lăsăm în această stare de abandon, riscăm să renunțăm la felul nostru autentic de a fi.

Pentru a merge mai departe avem nevoie de o schimbare a perspectivei asupra propriei existențe, de o schimbare de chip. Dacă felul nostru de a acționa, conform unor principii moștenite din familie, din școală, din societatea în care ne-am format, nu ne mai duce acolo unde dorim, atunci trebuie să le punem sub semnul întrebării. Într-o lume care accelerează tehnologic și informațional, aceste principii pot expira. Trebuie să le ajustăm, să le adaptăm noilor realități.

Partea grea este să adoptăm un nou mod de gândire fără să ne părăsim pe noi înșine în valorile fundamentale; să ne flexibilizăm liniile de gândire și să le testăm prin acțiune: cu îndrăzneală, cu asumarea riscurilor, cu răbdarea validării lor. Partea frumoasă este că, odată pornit acest proces, simțim eliberarea indusă de acțiune. Ne recăpătăm încrederea în noi, descoperim că încă putem, că nu suntem blocați; ne simțim din nou capabili să ne continuăm viața cu sens.

Aceste gânduri sunt rezoluția mea de An Nou. Poate pentru mine cea mai revoluționară rezoluție de până acum, dar, cred, cea mai potrivită în aceste momente. Trăim vremuri în care simt că ne scufundăm atât din interior, printr-un sistem democratic în care justiția se dovedește deseori a fi un castel de nisip, cât și din exterior, unde ordinea și logica geopolitică se destramă. Genocidurile sunt mascate sub formula convenabilă a "cuceririlor de teritorii", iar suveranitatea popoarelor și drepturile omului sunt sacrificate pentru interese economice și personale.

Ceea ce trăim ca o dificultate continuă, fără repere morale, este, de fapt, un semn al schimbării necesare. Și poate că aceste schimbări ale contextului în care trăim trebuie să atingă absurdul și să strivească ultima picătură de bun-simț ca să ne dăm seama că trebuie să ne schimbăm noi, individual. Unul câte unul. Altfel, o altă lume ne schimbă pe noi. Nu știu dacă în bine sau în rău, căci totul este relativ. Omul luptă pentru supraviețuire. În această luptă pe care istoria o arată când mocnită, când răbdătoare, când vocală sau violentă, suntem liberi să o manifestăm într-o lege în care valorile morale își păstrează bornele: plus la bine și minus la rău.

Poate că aceasta este, de fapt, forma noastră de reinventare: să recunoaștem când ritmurile lumii și ale noastre nu mai rezonează, să ne ajustăm gândirea, să avem curajul de a începe din nou. Să transformăm fiecare pierdere, regret sau tăcere a clopotelor într-un semn că e timpul să ne ridicăm iar. Reinventarea nu e o rupere; e continuitatea noastră cu alt chip. E modul prin care recunoaștem că nu ne mai putem permite să rămânem în urmă în propria noastră poveste.

La Mulți Ani! 2026, an de schimbări și rezistență!