Laura T. Ilea, N-am chef să mor, Cartier, 2025

După un excelent volum de eseistică, Nomadism. Despre gândirea care devine corp, Laura T. Ilea revine - după o pauză de câțiva ani - la proză, fără a abandona însă dimensiunea "teoretică" a scriiturii sale, pe care o asumă și o integrează organic în romanul N-am chef să mor.

O proză de atmosferă

"Am patruzeci și doi de ani. Mi se spune să...", iată un mod inteligent de a începe o poveste în care "autoarea dezbate, problematizează, polemizează în legătură cu tot ceea ce înseamnă viața unei femei mature care își marchează teritoriile prin criză, tumult, dileme" (via Ruxandra Cesereanu).

Așa cum se poate intui deja, narațiunea este construită din perspectiva unui un personaj-narator implicat direct în acțiune, care relatează la persoana I. Anne Legendre, disimulată sub pseudonim, își asumă controlul discursului confesiv, orientându-i direcția când cu fermitate, când cu ezitare, spre un exotism specific (vezi și Cartografia lumii de dincolo), interpretat atât în plan personal, cât și social.

Confesiunea protagonistei se configurează, în fond, ca o autentică pledoarie (!) practică pentru condiția mișcării, în toate ipostazele sale. Este vorba despre acea divagație fondatoare, cum o numește Laura T. Ilea în volumul de eseuri amintit, în cadrul căreia se înscriu "nomadismul, plecarea, fuga, rătăcirea, dezrădăcinarea, transformarea, căutarea exotismului cu orice preț, iar apoi a familiarului cu orice pierdere".

N-am chef să mor este, în contextul dat, o proză de atmosferă în care accentul nu cade pe o acțiune complexă/ cursivă sau pe o construcție narativă riguroasă (de altfel, există patru capitole - Teoremele nemuririi, Marea frumusețe, Coborârea de pe Machu și În țara tatălui), ci pe tonalitate, pe trăirea interioară și pe detaliile senzoriale. Naratoarea esențializează - în acest sistem de analiză jucată - personajele, reținând anumite "coduri" comportamentale, care se află într-o relație directă cu semnificația limbajului și a ideologiei asumate.

Vocația nomadismului

Laura T. Ilea și-a ales nu fără abilitate personajul pentru a demonstra vocația nomadismului: jurnalistă de profesie, Anne Legendre e plecată din România de peste două decenii, (lăsându-și părinții în urmă), migrând pe mai multe continente interioare și exterioare.

"Tentasem lumea arabă, lumea arabă nu mă tenta. Tentasem Occidentul, Occidentul m-a expulzat. Acum era rândul Americii Latine, cu imperiile ei dispărute, cu potecile luminoase sau întunecate de violență și sărăcie, cu conglomeratele urbane și teritoriile pustii în care lumea avea aceeași imagine ca la început."

Indiferent de ipostaza asumată – de femeie (amantă), de mamă (își crește singură băiatul) sau de fiică – și de spațiul poveștilor – Canada, SUA, America de Sud, România –, Anne Legendre își "trăiește cum poate viața", făcând slalom printre prejudecățile celorlalți, pentru a ajunge, în cele din urmă, să le depășească și să le fractureze. Fără a cădea în extrem(e). Extremă poate fi doar viața-i trăită la limită și continuu în alertă sau pe fugă, pentru că "e o cursă neîntreruptă. Dacă vrem să avansăm, nu trebuie să ne oprim din pedalat."

E un manifest pentru mișcare și schimbare pe care protagonista și-l asumă cu toată ființa. Ajunsă la 42 de ani, timpul relatării, n-are chef să moară (de altfel, cine ar avea?), explorând și reflectând teoretic pe marginea a două teme perene: iubirea și moartea, pe care le plasează într-un raport de (inter)dependență: "Iubirea nu există decât mână în mână cu spaima morții."

Când nu are certitudini de acest fel, are foarte multe întrebări, predominând un discurs al interogației: "Cine are chef să piardă? Dar va trebui neapărat să pierd? Nu există un loc, la adăpost, pentru cei care vor să danseze pe firul subțire al șansei până la ultima secundă? De ce să-i exilezi, de ce să-i înveți frica?".

În unele momente, confesiunea naratoarei devine pretext pentru a-i relata fiului – și, implicit, cititorilor – diverse povești simbolice (ca "istoria micului grăunte de rahat", față de care, mărturisesc, am unele rezerve), marcate prin formule ale adresării directe ("dragul meu fiu").

Revenind, sugestivă pentru conturarea portretului identitar al protagonistei e relația cu fiul acesteia. Toate valorile pentru care ea a luptat sunt negate de Armin, care se definește în opoziție. Romanul e marcat de acest dualism mamă-fiică. Iată o mostră sugestivă:

"Voia să fie tânăr, elegant, sofisticat, nicidecum să se înmoaie la strigătele somnambulice ale dezmoșteniților sorții. "Acasă cu ei, zicea el. Să se descurce acolo și să ne lase în pace!" Din senin, am simțit atunci nevoia imperioasă de a-l pălmui, dar o secundă mai târziu m-am regăsit fără vlagă. Atâția ani de ideologie, de educație, de lecții de compasiune făcuți praf într-o clipită de dorința fiului meu de a fi de partea celor puternici și nicidecum a celor dezmoșteniți."

La aceasta se adaugă și legăturile cu Juan și Luca prin care experimentează două tipuri de iubire și atașament, distincte, dar atât de complementare. De asemenea, relația cu tatăl (a cărui moarte se resimte pe tot parcursul narațiunii) urmărește o structură simbolică, definitorie pentru relația viață-moarte, aici-dincolo.

Laura T. Ilea nu e o prozatoare comodă la lectură. Aceasta apelează la o narațiune "exotică", într-un discurs – de multe ori – teoretic. Însă tocmai prin acest stil, prin maniera individuală cu care autoarea își marchează personalitatea în text, se diferențiază în câmpul literaturii române.

În fine, pe cât de scurtă, pe atât de sugestivă mărturisirea Annei Legendre, care democratizează vizibilul și invizibilul, reușind să articuleze o poveste credibilă. Asta (și) pentru că nu e doar despre reușite, ci mai ales despre eșecuri (finalul e sugestiv în acest sens). Despre acceptarea aproapelui și departelui, dar și despre acceptarea de sine.