Pompilia Chifu, Doina Ruști, un personaj în propria carte. Particularități tematice, construcție textuală și profil identitar în proza Doinei Ruști, Casa Cărții de Știință, 2025

Monografierea scriitorilor aflați în (de)plină activitate reprezintă o practică cu "tradiție" în cultura română. Amintind, de pildă, de Tudor Vianu, care consacră la sfârșitul perioadei interbelice un studiu lui Ion Barbu (la momentul respectiv, autorul Joc-ului secund avea patruzeci de ani), și continuând până în prezent, cu lucrări precum cea semnată de Pompilia Chifu despre Doina Ruști, se poate observa - la o scurtă privire - că acest "gen" a fost practicat în forme și formule variate, însă, cu mențiunea că, în mod constant, a fost luată în considerare calitatea și valoarea autorului căruia îi era dedicat studiul monografic.

În ultimii ani, critica literară manifestă tot mai frecvent o preferință pentru interpretări tematice sau de context (vezi, de pildă, și Consecințele bilingvismului în teatrul lui Matei Vișniec de Emilia David), în detrimentul monografiilor "clasice". Titlul volumului de față e sugestiv în acest sens.

Trebuie spus din capul locului că această scriere monografică este o teză de doctorat, susținută în 2022, bazată pe o muncă de cercetare, care a presupus un volum impresionant de lecturi și de arhivare bibliografică.

Cei care cunosc opera scriitoarei Doina Ruști, apreciată pentru verva imaginativă, pentru melanjul ficțiunii istorice cu elemente fantastice și cu o pronunțată profunzime politică, vor fi probabil surprinși de proiectul ambițios al Pompiliei Chifu, care realizează un portret al prozatoarei, bazat pe investigarea tematică, dar și pe tehnicile autoficțiunii. Cu alte cuvinte, exegeta nu se limitează la a evidenția specificul sau filiațiile tematice ori de compoziție din romanele și din prozele scurte, ci aduce în prim-plan biografia prozatoarei, reflectată în textele de ficțiune. Și își susține teza atât din perspectivă teoretică (printr-o serie de referințe la studii despre autoficțiune și autobiografie), cât și contextual (interviuri narative, apariții publice etc.).

Premisa de la care pornește Pompilia Chifu este că Doina Ruști "pune în criză, așa-numitul «pact autobiografic»", acceptând un rol de construct, nu atât prin faptul că "transformă existența reală în ficțiune", ci mai ales prin modul subtil în care șterge granițele dintre persoana istorică și cea ficțională, dintre "eul empiric și eul auctorial". "În acest context, «inserția biografemelor suspendă diferențele tradiționale între autor, narator și personaje»".

Pe această ipoteză se dezvoltă întreaga abordare a operei, oprindu-se detaliat și cu aplicație asupra unei creații destul de întinse.

Tur de forță critică

Volumul debutează cu o excelentă sinteză a principalelor perspective teoretice, necesare pentru a înțelege de ce Doina Ruști este o scriitoare atipică, așa cum a numit-o critica literară, enumerând printre altele "asumarea și abandonul spiritului anilor 2000", delimitarea de generația sa, de un anumit grup sau de o orientare literară. Recurgând la o bogată bibliografie critică – despre romanele sale s-a scris mult, în jur de 14 studii și peste 150 de cronici, regăsite în bibliografie – din străinătate (Ramón Acín, Marco Dotti, Bojidar Kuncev, Giuseppe Ortolano, Markus Bauer etc) și din țară (Eugen Negrici, Dan C. Mihăilescu, Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat, Alex Ștefănescu, Tania Radu, Mircea Muthu, Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Cosmin Borza, Doris Mironescu, Mihai Iovănel, Alina Purcaru etc.), Pompilia Chifu formulează câteva concluzii relevante, reușind nu doar să își asume anumite repere critice, ci și să se detașeze de acestea.

"Sintetizând întregul material critic de receptare, se poate concluziona că opera Doinei Ruști se remarcă prin originalitate, atât în ceea ce privește construcția romanelor, cât și în privința stilului folosit, a realizării personajelor, a tematicii diverse abordate."

Adoptând o viziune monografică, exegeta realizează o analiză amănunțită a romanelor și povestirilor Doinei Ruști, în special cele dintâi beneficiind de lectură atentă și profesionistă, într-un amplu proces de close reading. Începând cu Omulețul roșu și terminând cu volumul de povestiri Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, demersul său critic e susținut de demonstrații riguros construite și de soluții interpretative creative, explorând sistematic majoritatea posibilităților care i-au facilitat accesul în interiorul operei, cu scopul declarat de a contura profilul identitar al scriitoarei.

Unele aprecieri critice dovedesc capacitățile de sinteză culturală: Zogru poate fi văzut, în sens jungian, ca "sumă a obsesiilor imemoriale: el este amenințarea nevăzută"; în Fantoma din moară imaginea timpului e conferită de relația dintre cele "două figuri de dascăl, unul interbelic, tributar școlii haretiste, iar celălalt din era comunistă". Fantoma din același roman e o "proiecție a imaginarului colectiv, cu impact asupra construirii profilului identitar, un spirit născut din euforie și disforie", dar și o stare de spirit a unei comunități epuizate: "o stare de spirit, inițial, a unui învățător, apoi, a întregii comunități ajunse la limită".

Particulartități tematice

Având în minte o observație a lui Ioan Groșan, potrivit căreia șansa marelui roman stă în capacitatea de a-și include în substanță o parabolă-cheie, în felul unui Bulgakov, am remarcat interesul constant pe care Pompilia Chifu îl manifestă față de dimensiunea simbolică a scrierilor Doinei Ruști, evocând parabola decăderii (Omulețul roșu, Lizoanca); parabola alienării de tip existențialist (Zogru); parabola despre societatea comunistă (Fantoma din moară); parabola crizei literaturii (Patru bărbați plus Aurelius); parabola cvasi-programatică a societății contemporane care dezvăluie cu aplicație tarele societății în perioada tranziției (Mămica la două albăstrele); parabola relațiilor cultural-mentalitare conflictuale ce se stabilesc între Estul fost comunist și Vestul Europei (Logodnica); parabola Lumii ca Text (Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric) etc.

O altă particularitate tematică evidențiată de Chifu, chiar dacă nu cu intensitate scontată, este dimensiunea neogotică a scriiturii Doinei Ruști, care dezvăluie filiațiile autoarei și creionează "o altă dimensiune a profilului ei identitar." În acest sens, sunt invocate, de pildă, observațiile lui Dan C. Mihăilescu, care identifică în Zogru un fantastic întunecat, alimentat de resursele folclorului nordic, sau perspectiva lui Jeffrey A. Weinstock, pentru care Fantoma din moară reprezintă o expresie a neogoticului postmodern. Tot aici aduce în discuție si un studiu consistent semnat de Raluca Andreescu în volumul Studies in Gothic Fiction (Zittaw Press, 2011).

În schimb, analiza propusă recuperează în mod convingător dimensiunea fantastică a operei Doinei Ruști, în măsura în care este printre cei dintâi scriitori postdecembriști preocupați "de evadarea din real și de plonjarea în tărâmuri imaginare". Este vorba, după cum demonstrează Pompilia Chifu, despre un nou tip de fantastic, inventiv, debordant, plasat în miezul unei realități atroce. Așa se face că opera scriitoarei "suprapune perspectiva fantastică cu cea realistă". Și nu doar atât, în acord cu tematica lucrării de față, exegeta probează subtil modul în care evadările din registrul fantastic explică și "inserția dimensiunii autobiografice în opera ficțională".

Balcanismul literar sau "realismul balacanic", caracteristice operei Doinei Ruști, sunt, de asemenea, supuse unei analize precise, susținute prin trimiteri la episoade relevante din creația scriitoarei, la interviuri narative și la critica literară (Cosmin Borza, Alina Bako, Adrian G. Romila, Mircea Muthu ș.a.). Potrivit aprecierilor critice, trilogia fanariotă și unele povestiri ale scriitoarei sunt caracterizate de o dimensiune realist-balcanică, de un spectru amplificat balcanic, "ca o fațetă a pitorescului matein".

În fond, fie că se referă la caracterul simbolic, fie la imaginarul neogotic, fie la registrul fantastic, fie la balcansimul literar etc., demersul critic al Pompiliei Chifu constă în a demonstra că opera Doinei Ruști poate fi înțeleasă (și) prin recurența ideilor obsesive, care oferă o "cheie" de acces către personalitatea autentică a scriitoarei în interiorul textului: imagini repetitive, tematici recurente, tipologii de personaje, structuri narative ș.a.

Pornind de la analiza textuală, devine esențială aici relevarea consecințelor biografice asupra operei, așa cum se evidențiază sugestiv și în anexele finale: Profiluri autobiografice în interviul narativ, Dimensiuni autoficționale ale scriiturii, Bucureștiul, un cronotop al mitologiei identitare.

Amănunțită și cu acuitate critică e și analiza personajului. Pornind de la o idee a lui Maurice Blanchot, Pompilia Chifu caută mecanismul trasformațional al caracterelor de roman.

"Romanele Doinei Ruști sunt populate de personaje care refac narativ traiecte existențiale fragmentate ale individului polarizat între mentalitățile consacrate și bine întipărite în conștiința lui și imperativul adaptării la noile condiții de viață oferite de o societate ostilă. Astfel, asistăm la tendința personajelor de a-și construi o altă identitate personală, compensatorie, care se manifestă printr-o frământare lăuntrică pronunțată, ce riscă a declanșa o criză a identității. De aici, este generată și sciziunea identitară, prin urmare individul-personaj proiectează două identității: una este cea în care el crede, consacrată, moștenită și una pe care i-o impune societatea."

Structurat după canoane academice, căci la origini este o teză de doctorat, volumul Doina Ruști, un personaj în propria carte constituie un veritabil test critic, depășit cu succes de Pompilia Chifu, care propune, iată, un studiu monografic prin care sintetizează receptarea și interpretează (într-o grilă personală) opera Doinei Ruști, aproape integral. Însă, de menționat că, având o arie prea largă, unele particularități tematice nu sunt dezvoltate pe măsura potențialului lor, ca de pildă dimensiunea neogotică a scriiturii.

Work in progress

În sfârșit, ca o observație finală, monografierea (extrem) contemporanilor are și un mare "păcat", acela de a avea caracterul unui work in progress, în măsura în care rămâne în urma operei aflate în continuă scriere. La o ediție următoare, Pompilia Chifu trebuie să integreze și romanele devenite între timp repere importante în literatura română: bestsellerul Ferenike (primul roman autobiografic al Doinei Ruști – susține și mai mult (ipo)teza cărții de față), precum și Zavaidoc în anul iubirii, Sălbatica și Platanos. De asemenea, vor putea fi avute în vedere și cărțile care cu siguranță vor urma, semnate de Doina Ruști – o scriitoare care chiar scrie.