Nu pot opri gândurile legate de acest subiect. Mă bântuie în fiecare moment al zilei. Poate este doar aievea; poate visele ciudate vor dispărea. Sunt doar un rezultat al conștiinței care îmi joacă feste.

Totuși, intuiția îmi este paralizată de frică. Îmi spune că ignoratul nu este cea mai bună soluție; că totul va avea avea sens, cumva, cândva. Mă distruge că nu pot vorbi cu nimeni, fiindcă aș părea nebună. Nu sunt nebună, nu am halucinații, sunt sigură că doar... visez. Vise intense, lungi, obositoare. După ele mă trezesc plină de transpirație, confuză și agitată ca niciodată. Un alt lucru bizar este că nu uit mai nimic din ce văd – de la camera în care mă aflam, până la cele mai mici gesturi ale bărbatului pe care mintea mea se concentrează atât de obsesiv. Nu îl cunosc, nu l-am mai văzut în viața mea. După ce am avut primul vis, stăteam singură, concentrată pe un punct fix, încercând să-mi amintesc dacă l-am cunoscut vreodată. Inutil, bineînțeles; nu există un singur eveniment la care să nu mă fi gândit, iar chipul lui era de negăsit în memoria mea.

Dormitul, de asemenea nu mai e la fel; în unele zile simt o somnolență pronunțată, copleșitoare, la ore la care nu m-am mai culcat de când eram un copil mic. Și nu vreau să adorm în acele momente, nu mai vreau să visez. Vreau să redevină totul normal, să mă liniștesc, să încerc să uit. Din păcate, nu știu dacă va fi posibil, fiindcă și acum, când fac cel mai simplu lucru, îmi amintesc cum îl  și el, în vis. Caut prin sertarele cu haine o pereche de pantaloni, un tricou și o pereche de lenjerie intimă ca să-mi fac un duș; în visul de acum două zile, cotrobăia și el în dulapul din camera sa după haine. Era transpirat, ca după un antrenament la sală, dar, în același timp, părea tulburat. Mintea îi era departe, mișcările sale erau mecanice; îl puteam auzi oftând, din când în când. Chiar și așa, era calm, calculat. De abia trăda emoție. Cumva, însă, am putut observa neliniștea lui.

După ce intru în cabina de duș, pornesc apa și aștept să se încălzească, încercând să uit că l-am văzut și pe el făcând baie, chiar dacă nu-mi erau vizibile... toate detaliile. Este atât de absurd, fiindcă este imposibil să fie real tot ce am visat. El, probabil, nici nu cred că există. Mereu mă simt vinovată față de Kevin când dau ochii cu el – cum ar reacționa dacă ar ști că iubita sa are astfel de vise? Despre un alt bărbat? Bine, dacă aș ignora pauza pe care și-a dorit-o, încă sunt iubita lui. Pauză de care, aparent, beneficiez și eu, deoarece l-am mai văzut doar de câteva ori de când am început să visez. Dacă o să fie relația ca înainte, o să mai continue această ciudățenie? Este posibil ca motivul unei despărțiri să fie visatul neîncetat la o altă persoană inexistentă?

Apa fierbinte îmi stropește corpul de multă vreme – am constatat că, de când trăiesc această experiență inexplicabilă, orice acțiune durează mai mult decât de obicei. Gânduri peste gânduri îmi ocupă mintea obosită, copleșită, disperată după normalitatea pe care o cunoșteam înainte. Nici măcar un duș nu mi se mai pare normal, pentru că și acel bărbat se spăla, într-un vis. Și acel bărbat mânca un mic dejun asemănător cu al meu, și el mergea pe stradă, și el se punea în pat și apăsa ecranul telefonului inutil pe rețele de socializare, exact ca mine. Acum, totul se reduce la el și mă disperă; este ca un parazit. Un parazit de care nu pot scăpa, chiar dacă îmi doresc enorm. După acest gând, observ că îmi frec pielea de pe mâini excesiv de mult, aceasta înroșindu-se în dungi roșii, subțiri, cât vârful unghiilor mele. Ulterior, liniile încep să creeze pete pe brațele mele, ușor iritabile. De parcă aș putea spăla visele, sau frustrarea pe care mi-o induc...

Opresc apa după ce sora mea mi-a spus de două ori că trebuie și ea să se spele. Nu am realizat cât de mult am ținut baia ocupată. Nu mai realizez multe lucruri banale și îmi este frică să nu observe vreun membru al familiei. Singura persoană care bănuiește că nu sunt în regulă este unica mea prietenă, Chloe, de care oricum nu eram foarte apropiată nici înainte. Ea cred că trăiește cu impresia că suntem mai apropiate, deoarece mi-a mărturisit absolut fiecare secret al său; eu, cel puțin, prefer să fiu mai rezervată. Astfel, nici de vise nu cred că îi voi spune vreodată. Aș vrea, totuși. Cine știe, dacă nu mă descarc, poate ajung "la nebuni"; dar, dacă se află starea în care sunt, rezultatul va fi același. Apuc prosopul pufos de culoare bej și îl înfășor în jurul corpului, nu înainte să oftez. Iarăși îmi este somn, atât de somn, încât nici nu încep să merg spre ușă – stau locului, nemișcată, uitându-mă în gol, iar câteva lacrimi îmi încețoșează privirea. De ce pățesc asta? De ce? Poate aburii din baie m-au liniștit mai mult decât era nevoie... poate, dacă ies acum, o să-mi revin.

M-am înșelat. Și pe hol mă simt la fel, chiar dacă am inspirat adânc aer mai rece de câteva ori.  

—   Las-o mai moale cu exfoliatul, Ashley, o aud pe Julia spunând, ca prin vis.

Mă uit derutată la ea, fără să îi răspund. Merg în cameră și mă îmbrac, căscând. Nu e cea mai rea idee să mă culc acum, pentru că mâine e prima zi la noul meu job. Am stat două luni fără să lucrez, din cauza alor mei – au zis că, mai întâi, ar fi bine să "mă acomodez cu facultatea". Nu mi s-a părut o tranziție atât de bruscă, fiindcă știu să mă întrețin singură, iar cursurile în sine... doar sunt mai lungi decât orele de la școală. Și mai solicitante, dar mă descurc, trebuie să mă descurc. Oricum, facultatea este mai mult o asigurare, fiindcă visul meu este să îmi deschid o cafenea, la fel ca mătușa mea. De aceea, tot la o cafenea m-am angajat, fiind un job plăcut pentru mine, într-un mediu în care mă simt confortabilă.

Perna se simte divin sub pielea obrazului meu, iar pătura cu care m-am învelit este și mai și. Totuși, frica de a nu visa din nou împiedică puțin somnolența; o frică inutilă, de altfel, fiindcă nu ține de voința mea. Presimt oricum că voi avea un vis, două, trei... că nu am cum să scap. Nici măcar acest gând nu-mi dă fiori... oboseala e prea puternică. Îmi acaparează toate simțurile.

Intru reticentă pe ușa de sticlă, încercând să-mi ascund emoțiile pe cât posibil. Interiorul este, într-adevăr, decorat cu bun stil – pereții înalți creează un cadru frumos, cel din spate fiind acoperit în întregime cu lemn de brad lăcuit. Pereții conțin picturi cu diverse sortimente de frunze; pe mesele rotunde, tot din lemn închis la culoare, se află câte un bonsai artificial, lângă fiecare cutie de plastic cu șervețele. Podeaua este lăcuită; în spatele aparatelor de cafea, se poate vedea clar, în mijloc, sigla cafenelei – vârful unui brad, sub care scrie caligrafic "The Alpine". Oricât de agitată m-aș simți, atmosfera îmi induce o stare bună. Este locul perfect pentru un job – la zece minute de apartamentul meu și al Juliei, iar cafeneaua, la prima vedere, pare a fi ce mi-am dorit.

Patronul mă întâmpină zâmbind și îmi spune că astăzi doar îmi va arăta cum să prepar cafelele din meniu. Nu durează mult, fiindcă am ceva experiență. Matthew, deținătorul, pare plăcut surprins de îndemânările mele; a recunoscut că îi inspir încredere. Încearcă să destindă atmosfera și face câteva glume stângace, la care râd potolit, din politețe. Apoi îmi mărturisește că angajatul lui de bază întârzie adesea, fiindcă el ar fi trebuit să îmi explice totul.

Nu am nevoie să mă menajeze nimeni, căci am experiență, dar îi înțeleg perfect reținerea. Într-o afacere trebuie să existe încredere, iar aceasta trebuie să fie câștigată. Aparent, acel tip a ajuns la acel nivel, poate chiar l-a depășit, permițându-și să ajungă la muncă când are chef.

̶  Wow, ți-a ieșit foarte bine! exclamă Matthew după ce se uită atent la Latte Macchiato-ul pe care trebuia să-l prepar.

După ce îl gustă, aprobă din nou din cap, rânjind.

̶  Dacă treci de perioada de probă, vom colabora excepțional, Ashley.

Mă bate prietenește pe umăr, iar eu zâmbesc timid. Aud brusc clopoțelul ușii de la intrare deschisă de o siluetă familiară. Când își îndreaptă privirea spre mine, rămâne încremenit, privindu-mă cu ochi mari. Am și eu aceeași reacție, de parcă prezența lui m-a paralizat, mi-a spulberat toate simțurile. Vreau să-mi mișc ochii, să îl mai privesc fix și obsesiv în ochi, dar nu pot. Nu mă pot clinti, pot doar să rămân acolo, ca o pradă. Doar asta sunt... o pradă în propriul vis... incapabilă să se miște, să respire...

Propriul corp mă propulsează în șezut. Inspir adânc aer, de parcă m-ar fi asfixiat cineva. Am nevoie de câteva momente pentru a procesa tot ce mi-a ilustrat subconștientul în fața ochilor. Nu, este de-a dreptul absurd să îl întâlnesc astăzi pe acel bărbat. Râd amar la acest gând prostesc. Trebuie să mă calmez odată și să ignor visele stupide care nu au niciun sens. Atunci, de ce mă cuprinde frica? O stare de anxietate copleșitoare mi se cuibărește în suflet, deoarece mă gândesc că... astăzi totul va căpăta sens. Este posibil? Chiar este posibil?

Deschid ecranul telefonului: 05:43. E devreme; interviul e tocmai la ora opt. Starea de somn parcă s-a evaporat... oricum m-am culcat devreme aseară. Ce fac dacă îl întâlnesc astăzi? O fi el proprietarul cafenelei? Nu... e prea tânăr. E puțin mai mare decât mine. De ce mintea îmi zboară doar la acest om? Măcar de aș fi visat vreun nume... l-aș fi căutat pe Facebook, Instagram, Tik Tok, peste tot, poate l-aș fi găsit și aș fi avut măcar un răspuns la această enigmă. Dar nu, el există doar în mintea mea, este o proiecție. Poate este un actor secundar dintr-un film, pe care subconștientul meu l-a considerat atractiv. Atractiv? Da, de ce să mint – are trăsăturile unui actor cu care se fac postere pentru puștoaice. Sau l-am văzut odată într-un Tik Tok. Nu știu, astea-s singurele explicații pe care le am. Explicații pe care le caut ca o toantă. Ce rezolv dacă știu cine este? Nimic. El nu are nicio vină în situația asta, ce aș putea să-i reproșez? "Hei, încântată de cunoștință, dar, te rog, ieși dracului din capul meu!"

Este foarte bizar și că am visat interiorul cafenelei, în care nu am intrat niciodată. Am văzut detalii specifice, pe care nu aș fi avut cum să le cunosc; totuși, nu înseamnă că locația va arăta întocmai așa. Ar fi ciudat... doar nu sunt vrăjitoare. Ar trebui să mă ridic din pat, dar nu am motivația necesară. Dacă va fi un eșec ziua de azi? Nu din cauza mea, ci din cauza visului stupid pe care l-am avut. Dacă mă comport ciudat, poate nu voi fi angajată. Nu mă simt eu astăzi, nu știu dacă o să inspir încredere. În ultimul timp, mă simt ca o fantomă. Sunt într-o constantă neliniște, care mă roade fără să o pot opri. Sper să nu înnebunesc, la propriu. Măcar, dacă mi se va oferi acest job, voi avea cumva un scop. Facultatea nu mi se pare suficientă.

Micul dejun nu are gust. Cu ochii adânciți în orbite, privesc bolul în care mi-am pus niște iaurt și muesli cu ciocolată. Este bine că Julia doarme, nu aș fi vrut să ne intersectăm, fiindcă mi-ar fi fost prea obositor să mențin o conversație cu ea. Chit că nu mă deranjează compania ei, starea deplorabilă în care mă aflu nu este ușor de ascuns. Apartamentul închiriat de ai mei este primitor, ceea ce ajută în astfel de momente – mobila bine îngrijită de un maro roșiatic oferă ambianță, iar bucătăria încăpătoare este locul perfect pentru diminețile leneșe. M-am obișnuit repede aici, deja am găsit câte un loc pentru toate lucrurile de acasă. Doar visele îmi stau în cale, dacă aș putea să rezolv cumva problema asta... M-am gândit trecător să merg la un control psihiatric; cine știe, poate nu sunt singura care se confruntă cu așa ceva, iar specialiștii au un tratament. Cum ar fi ca două pastile să amelioreze totul?

Venind vorba de ameliorat... parcă nici fizic nu mă simt în regulă. Îmi ating fruntea cu palma dreaptă și observ că arde. Da, o răceală lipsea acum. La dracu’, fix asta lipsea. Mi se pare, n-am cum să fi răcit, am stat în casă în ultimele zile. Nu mă doare gâtul, nu am nasul înfundat. Nu vreau să anulez interviul, ar părea că găsesc scuze și că nu sunt suficient de interesată. O să merg, doar nu o să dureze mult. După, dacă tot îmi este rău, stau acasă și nu merg la cursuri. Mi se pare că primesc toate semnele că astăzi o să fie un dezastru, dar nu vreau să pierd această șansă. Pur și simplu nu pot renunța așa ușor.

Mă îmbrac mai gros, în caz că starea febrilă nu dispare, dar nu înainte să îmi fac o cafea. Cred că patronul ar căuta pe altcineva dacă ar ști că beau cafeaua îndulcită. Mă amuză acest gând, căci nu mă aștept să mă întrebe asta. Fața îmi arde din ce în ce mai tare, fapt care mă sperie. Nu, nu anulez nimic – trebuie să mă duc. O parte din mine vrea să se convingă că doar îmi închipui lucruri și că el nu va fi acolo. E prima dată într-un vis când interacționăm în mod direct; privirile noastre s-au intersectat și, chiar dacă visam, timpul s-a oprit în loc. Privirea aceea a durat minute întregi, o privire plină de spaimă din ambele părți. Dacă mă cunoaște? Ar fi un scenariu favorabil, pentru că ar putea să-mi spună când naiba ne-am întâlnit. Astfel, subconștientul meu s-ar calma odată, nu?

După ce îmi beau cafeaua în fugă, ies din apartament și îmi aprind o țigară. Senzația de rău nu-mi dă pace absolut deloc, la fel și anxietatea apăsătoare din suflet. Este atât de bizar că nu îmi e frică de interviu, ci de faptul că el va fi acolo. Brusc, o imagine din visul de aseară îmi străfulgeră privirea – un ecuson argintiu, gravat fin cu patru litere – Evan. Vasăzică, ăsta ar fi numele lui? "Așa ceva nu există, Ashley, bagă-ți mințile în cap!" îmi spun în gând. Merg cu pași repezi, parcă plutind. Trebuie să mă concentrez odată. Și dacă ar fi acolo, ce? Poate mi-ar răspunde la zecile de întrebări pe care le am. Din ce îmi amintesc, nu cunosc niciun bărbat pe nume Evan, cu ochi albaștri și o barbă perfect îngrijită de culoare ciocolatie. Niciun Evan cu sprâncene stufoase, încadrate perfect în chipul său bine definit de un maxilar proeminent. Niciun Evan atletic, niciun Evan care să dea o mână de ajutor fără să ezite vreo clipă. Am ajuns să cunosc ceva lucruri despre acest Evan, real sau imaginar, lucruri care nu fac altceva decât să îmi stârnească și mai mult curiozitatea legată de acest... personaj.

Ajungând la The Alpine, un sentiment straniu mă cuprinde. Totul arată... exact ca în vis. Identic. Sigla cafenelei, mobilierul, luminile... Clipesc de mai multe ori, uluită, de-a dreptul șocată. Chiar dacă este aproape de chiria mea și a Juliei, este prima dată când văd cafeneaua în realitate. Ezit să împing ușa subțire de sticlă, fiindcă nimic nu mai pare real. De unde știu că nici acum nu visez? Mă ciupesc agresiv de podul palmei, fiind cât pe ce să-mi dea sângele. Da, este real. Deschid și telefonul: este ora 07:45. Apăs pe pictograma ceasului, unde pot vedea secundele scurgându-se. Înghit în sec, ridicându-mi privirea spre acestă realitate cu totul deranjantă. Dacă visul cu interiorul cafenelei este adevărat... atunci tot ce am visat în ultima lună... Deodată aerul devine mai greu de respirat, iar inima mi-o ia la goană, accentuându-mi starea febrilă. Dacă pot vedea un loc real pentru prima dată într-un vis... De o lună am un presentiment ciudat, puternic, care îmi răsună în minte și în suflet fără încetare.

Când și cum îl voi întâlni pe acest Evan fără să fie nevoie să visez?