Geamul de la etaj e spart și dinăuntru răzbate o fărâmă din întunericul care a învăluit dintotdeauna casa din strada Doctor Ștefan Capșa nr. 11. Când am descoperit vila asta părăsită, probabil că altfel se numea străduța, cum altfel li se zicea pe-atunci multor locuri, chiar și unor oameni. Spre exemplu, tatălui meu i se spunea "dușman al poporului", așa vorbeau despre el vecinii și copiii mai mari, care mă fugăreau prin cartier și râdeau de mine și de hainele mele ponosite, cu care rămăsesem după ce el fusese închis pentru că l-ar fi înjurat pe Nea Nicu. Eu nu credeam asta, pentru că nu-l auzisem niciodată pe tata înjurând. Chiar și acum, sunt sigură că el n-a vorbit urât cu nimeni și despre nimeni, nici înainte să fie arestat, nici după aceea, nici când i-au dat drumul de la pușcărie și l-au trimis la spital, de unde l-au dus apoi direct la cimitir.

Locuiam pe-atunci pe bulevardul Petru Groza, într-un bloc nou, mult prea frumos pentru o familie ca a noastră, de "elemente dușmănoase", cum auzeam uneori șușotindu-se în jurul meu, alteori aruncându-mi-se asta direct în față, fără să înțeleg prea bine ce însemna. Știam doar că tata era la pușcărie și mă întrebam uneori dacă ușa temniței lui stătea vreodată întredeschisă, ca să poată umbla și el de colo-colo, cum era mereu întredeschisă ușa casei părăsite din Cotroceni, unde îmi plăcea să mă plimb singură, ca să scap de copiii vecinilor.

Nu mai țin minte câți ani aveam când am descoperit vila aceea, care aparținuse altor "dușmani ai poporului", la fel ca noi, dar cu siguranță mult mai bogați, așa îmi povestise cineva, nu mai știu cine. Știu însă că atunci când mi-am ridicat prima dată ochii spre clădirea cu două etaje, cu intrarea străjuită de coloane ce aminteau de un templu antic, am rămas minute în șir țintuită locului. Curtea destul de mare era împrejmuită cu un gard din piatră și metal, nu foarte înalt, ușor de sărit pentru o puștoaică sprintenă și curioasă ca mine. N-am îndrăznit însă niciodată să intru în casă, deși ușa aceea întredeschisă mă ispitea de fiecare dată să trec peste limitele siguranței și bunului simț.

Așa că stăteam mereu în curte, cu ochii pironiți asupra celor trei trepte flancate de coloanele dorice, care parcă păzeau intrarea ce mă chema spre o poveste din altă lume. Știam că nu mai locuia nimeni acolo, casa era mereu cufundată în beznă și într-o liniște care-mi stârneau fiori, dar de fiecare dată când poposeam acolo, de obicei duminică seara, mă gândeam cum ar fi fost să apară totuși cineva și să-i cunosc și eu pe acei oameni, despre care lumea vorbea la fel de urât ca despre mine și familia mea.

Îmi făcusem chiar un plan de acțiune, ca să fiu pregătită în caz că s-ar fi întâmplat vreodată să-i întâlnesc pe proprietari – aveam mereu la mine o bărcuță din hârtie, pe care s-o dau în schimbul unor răspunsuri de care aveam mare nevoie: Ce era de fapt un "dușman al poporului" și cu ce se ocupa? Îl înjuraseră și ei pe Nea Nicu? Dacă da, de ce? Îl cunoșteau pe tata? Îl auziseră vreodată înjurând? Întrebările astea mă frământaseră la început, dar după ceva timp, mi-am dat seama că dacă erau la fel ca tata, probabil ajunseseră și ei la pușcărie și nu se mai puteau întoarce acasă. Și, într-adevăr, nimeni nu a intrat sau ieșit vreodată pe acea ușă rămasă veșnic întredeschisă.

Să tot fie 30 de ani de când am stat ultima dată în fața casei care mi-a făcut copilăria suportabilă cu misterul ei, cu acea promisiune nerostită, imposibil de ignorat – locul care mă atrăgea ca un magnet, ținându-mă totodată la distanță. Viața m-a dus departe de blocul din fostul bulevard Petru Groza și de vila aceea, pe care o găsesc transformată.

Privesc atent gardul cu bare metalice acum ruginite, geamul spart de la etaj și tencuiala cenușie, desprinsă pe alocuri, care atârnă ca niște bucăți de piele smulse cu cleștele. Nu mă tulbură atât de mult decăderea evidentă a superbei case, cât un detaliu complet neașteptat, care îmi provoacă un gol în stomac și transpirații reci pe șira spinării: ușa este închisă. Schimbarea mi se pare atât de nefirească, încât decid imediat să plec. De altfel, se apropie și ploaia, deja tună și simt pe creștet și pe obraji primii picuri ce anunță o furtună de vară.

Când să pornesc spre strada Ana Davila, cu gândul să mă adăpostesc cât mai repede în stația de metrou de la Eroilor, prind cu colțul ochiului o frântură de imagine ca un vis: cineva a intrat în casă, închizând iute ușa, cu un scârțăit deranjant, care nu avea cum să-mi scape. Încremenesc pe moment, apoi îmi spun că probabil casa a fost retrocedată și vândută, cineva o fi venit să facă o evaluare sau poate chiar să înceapă renovarea.

Dau din nou să plec, când aud cât se poate de clar un plânset de copil răsunând de la etaj, prin geamul spart. Încep să tremur la gândul că poate cineva are nevoie de ajutor, realizând încă o dată că vila aceea este cu siguranță părăsită, din moment ce a rămas complet cufundată în beznă, poate nici nu mai este branșată la curentul electric. Dacă vreun copil s-a ascuns acolo, cine știe de ce și de cine, ar fi în pericol. Trebuie să-l ajut, iar Spitalul Universitar este la doi pași, în caz că ar fi nevoie de îngrijiri.

Poarta este deschisă, nu mai trebuie să sar gardul cum făceam cândva. Pentru prima dată, cu inima cât un purice, dar împăcată cu gândul că fac exact ce trebuie, urc cele trei trepte, apăs clanța din metal coclit, iar ușa se dă ușor în lături, în mod surprinzător fără să scârțâie. Când pășesc în antreul întunecos, mă lovește un miros greu, de mucegai și umezeală. Casa este complet pustie, probabil oamenii au furat toate obiectele care se puteau lua. La urma urmei, cine nu ar profita de o ușă mereu întredeschisă? Au rămas doar parchetul din lemn masiv, umflat pe alocuri, o galerie strâmbă, de care mai atârnă o rămășiță de draperie roșie, și balustrada din fier forjat care mărginește scara ce urcă la etaj.

O pală puternică de vânt ce anunță începutul furtunii izbește ușa în urma mea. Plânsetul se aude acum mai puternic, este al unei fetițe și vine în mod clar de sus, din camera cu geamul spart. Glasul îmi tremură și mi se pare că sună penibil când întreb fără prea multă convingere: "Ce-ai pățit? Ești singură?" Urc încet scara cu trepte din travertin, spunându-mi că voi sta puțin acolo cu fata, ne vom adăposti împreună până trece ploaia, apoi o voi duce acasă sau la spital, dacă nu se simte bine.

Pe măsură ce urc, întunericul devine tot mai dens, mă gândesc că de vină trebuie să fie norii de afară, ei nu mai lasă lumina să pătrundă. Mă trezesc într-o încăpere mare și goală, din care n-a mai rămas nimic, doar o bucată de oglindă spartă pe peretele din fața mea, care reflectă o figură ruptă în bucăți, hâdă. În dreptul ferestrei, o copilă stă în genunchi, cu spatele spre mine, și hohotește. O rază de lumină intră prin spărtura din geam pe părul ei lung și negru care arată încâlcit, nepieptănat de multe zile.

Cu o tulburare pe care nu mi-o pot explica, mă apropii de fetiță, dar nu știu ce să-i spun, pentru că toate replicile care-mi trec prin minte mi se par prea dure sau pur și simplu stupide. Așa că tac și pășesc precaut prin întunericul din jurul meu, spre acea firavă rază de lumină. Copila se oprește o clipă din plâns și se întoarce întrebător spre mine. Simt ca o gheară în piept și în gât, nu mai pot respira și trebuie să clipesc de câteva ori ca să alung năluca. Mă privesc în ochi, printr-un ciob din oglinda spartă, aruncat în dreptul ferestrei.