Revistă print și online

O proporție instabilă

Eram resturi din noi înșine,

beam lumina barului pe care ni-l însușiserăm –

o geometrie spartă de tutun și transpirație,

oglinzi care ne multiplicau până la eroare.


Stăteai în fața mea, o statuie cioplită

din toate violențele mele.

Țineam între degete o cană ciobită –

o mică planetă fierbinte.

O muscă a căzut în ea și s-a zbătut.

Ai râs. Sunetul s-a izbit de linguri.


Aburul s-a ridicat în jurul gâtului

ca un bandaj umed.

Simțeam cum ordinea se crapă în mine,

cum ceva viu, dionisiac,

își caută locul printre unghiurile mele obtuze.


Numele barului s-a pierdut,

dar fantasma lui pulsează încă

între plămânii orașului –

dacă l-ai deschide în două,

l-ai găsi acolo, zvâcnind,

mirosind a tărie și îndoială.


Discutam pasaje, fraze

care prindeau mucegai în gură.

Ți-am spus că ești primul –

primul care mi-a înflorit mintea

într-o orhidee monstruoasă.

Ai zâmbit larg,

cu precizia unui călău.


Afară, canalele – vene lucioase ale orașului.

El, organism calculat,

tu, pata lui de sânge.

Mi-ai atins clavicula –

mi s-a deformat arhitectura.

Viitorul s-a strâns într-un unghi strâmb.


Tinerețea mea te hrănea,

identitatea ta mă colora.

Între noi – o proporție instabilă,

respirațiile: o ecuație mutabilă.


Când am tăcut, ai spus că fug.

Nu fugeam.

Tăcerea era o mutație lentă.


Acum barul revine în somnuri –

aerul încă intoxicat de respirația ta,

caldă, electrică, imprecisă.


Tu stai acolo,

cu gura ta, o floare neagră

șoptindu-mi numele,

iar eu, în fața ta,

încălzindu-mi palmele

la ultima urmă de febră.


Ceașca dintre noi,

plină – nu cu ceai,

ci cu ceea ce e imposibil de împărțit:

măsură și delir.


Mă aplec să beau,

dar lichidul mă privește înapoi.

Celia TRIFAN

Scrie proză și călătorește.