Dacă o poți mânca, nu e artă! Zicea asta Fran Lebowitz și nu era nevoie să deschizi o carte ca să știi citatul. Era dintr-un documentar de pe Netflix. Chef Cristina auzise de multe ori vorbele de la ziariști care se dădeau rotunzi și care încercau să o pună în încurcătură. E fine dining-ul o formă de artă? Iar ea răspundea serios, ca și cum ar rezolva o ecuație complicată, cu multe necunoscute. Vorbea de materia primă, de legume, fructe și de carne. Toate provenite din surse sigure, alimente netratate, fără chimicale care să forțeze creșterea. Și gustul era mereu diferit. Roșiile nu erau clonate: aciditatea, consistența pulpei, zeama lor, toate difereau la nivel de microni, iar un chef simțea asta. Nici măcar fleica de carne nu era o copie identică a altor o sută de bucăți trecute deja prin restaurant. Chiar dacă toate astea veneau de la același producător. Focul nu ardea mereu la fel. 12 perechi de mâini din restaurant reprezentau 12 stiluri diferite. Plus papilele fiecărui client în parte. Și totuși, gustul preparatului care ajungea pe masă era același mereu și mereu. Un Picasso ori un Leonardo a fi putut să facă două tablouri identice? Dar o sută? Sau o mie...

Chef Cristina stătea puțin pe gânduri și apoi continua cu modestie. În bucătărie e o artă a repetițiilor, o artă a copierii.

Bucătăria semăna cu un centru de comandă aflat sub bombardamentul forțelor inamice. Uleiul sfârâia, lamele ascuțite tocau mărunt-mărunt, tot mai rapid, tigăile și oalele făceau manevre complicate, căldura răbufnea în damfuri aspre, ca răsuflarea unor dragoni isterici. Era o lume a luptei, a efortului, a mușchilor încordați și-a broboanelor de sudoare. Apoi venea timpul fineții, al detaliilor și desenului. Așezarea în farfurie. Compoziție muzicală, pictură, schițe arhitecturale.

Mai era întrebată destul de des despre porțiile mici, se glumea mult pe seama așa-numitelor farfurii minuscule. Le-ar fi vorbit de un roman, de o poveste care se țese cu un început, o intrigă, răsturnări de situație și un final grandios. Acesta era un meniu de degustare. Cele 17-18 farfurii minuscule se traduceau într-un adevărat roman. Sau în peste 2 kile de mâncare, mai mult decât ar fi primit la o cantină de cartier. Dar răspundea în clișee, căci acestea se vindeau cel mai bine: esențele puternice sunt servite în cantități mici. Chiar își dorea să pară modestă.

Trei sferturi din viața ei se derula în bucătărie. De 15 ani în același loc. Tăia, toca, întindea, scotea, trăgea, picura. Gusta, analiza, gândea, lua decizii, corecta. Sufoca determinarea oarbă și obediența surdă a oamenilor din bucătărie, dar lăsa frâu liber încăpățânării creative. Nu de visători cu gura căscată avea nevoie, ci de unii care visau în formule matematice, gata să aplice, să explice, să calculeze în grăsimi, zaharuri, proteine, carbohidrați.

Și-o mai întrebau ceva. Clienții, amicii, ziariștii rotunzi și tare pricepuți. Care era mâncarea ei preferată? Ceva simplu sau vreun preparat extrem de complex? Le răspundea rapid, deși mereu ceva diferit. Însă niciodată adevărul.

Când ajungea acasă, singură, obosită, cu zumzetul restaurantului încă pulsându-i în ceafă, ajungea în bucătăria ei micuță, se apleca peste chiuvetă, își băga degetul pe gât și bora. Gustase atât de mult, înghițise atâtea feliuțe, lingurițe, vârfuri de cuțit încât stomacul îi dădea pe-afară. Nu mai avea pofte, nu mai putea băga nimic în gură, iar mâncarea, oricare ar fi fost ea, îi făcea greață.

Ura bucătăria și din furia asta se hrănea pentru fiecare nouă zi.