S-au împlinit la sfârșitul lui 2025 zece ani de când Mircea Cărtărescu publica Solenoid. O carte așteptată, a cărei apariție parcă plutea în aerul lumii literare românești, ca o iminență. Așteptată, dar venită parcă, prin prisma stranietății ei, ca un mesaj dintr-o lume îndepărtată. Pentru a fi cu adevărat un eveniment, pentru a lăsa urme, ca meteoriții care produc în căderea lor noi forme de relief, Solenoid trebuia nu doar să confirme o serie de așteptări, ci și să contrarieze, să nedumerească, să stârnească reacții puternice. Fie că era vorba de admirație sau de contestare, se putea anticipa ușor că oricare din aceste două atitudini avea să fie intensă, trăită liric. Pentru că Solenoid a fost (și rămâne) tipul de carte care creează cititori-suporteri, tabere, polemici. Majoritatea cronicilor au apărut la scurt timp după lansarea romanului. Începutul lui 2016 găsea lumea iubitorilor de literatură română într-o fervoare a verdictelor. Critici literari, bloggeri, jurnaliști, cititori de toate vârstele, cu profesii diverse, s-au apropiat curioși de Solenoid ca de un obiect straniu (ca Valeria, fata din roman care descoperea cu înfrigurare obiectele misterioase trimise din cer la locul epifaniei).

Deși (cum era firesc) efervescența hermeneutică generată în jurul cărții a scăzut treptat (,,întâmpinareaˮ, cel puțin aceea, să-i spunem, profesionistă, avizată, se realizase în mare măsură în 2016, și, mai răzleț, în anul următor), Solenoid nu a fost uitat și rămâne o opțiune first-class pentru cititorul contemporan, inclusiv pentru elevii de liceu care, deși își asumă în multe cazuri o astfel de lectură ca pe un pariu, ca pe o provocare, nu sunt intimidați de dimensiuni, de textura densă a scriiturii și nici descurajați de lipsa unui fir epic liniar, a acțiunii în sensul clasic al conceptului. Romanul continuă, așadar, să atragă, să fascineze, însă, așa cum se întâmplă cu fiecare generație nouă de cititori, unele valențe ale cărții câștigă teren în fața altora. Punctele de atracție se schimbă, unele aspecte considerate până nu demult marile merite se fanează. Ne-am putea întreba dacă problematizarea în jurul condiției literaturii, autoreferențialitatea ei, jocurile (inter)textuale, biografia contrafactuală a scriitorului și fundalul istoric sufocant al regimului ceaușist mai contează la fel de mult pentru tânărul cititor de azi ca pentru tânărul cititor din 2015-2016, mai aproape totuși (fie și numai temporal) de contextul istoric și de paradigma postmodernă în care s-a format și s-a afirmat Mircea Cărtărescu.

Șansa Solenoidului este că tematizarea limitelor scrisului, revolta împotriva ideii de literatură, intertextualitatea nu rămân la statutul de joc gratuit, de virtuozitate postmodernă și nici nu reprezintă singura sau principala miză a cărții. Personal, văd în mult-clamatul refuz al oricăror intenții estetice ale scrisului (,,Voi fi unicul scriitor-cititor al acestei povești al cărei sens, o scriu a zecea oară, e neestetic și neliterarˮ) un artificiu încadrabil în retorica de ansamblu a dezinteresului față de gloria literară (un fel de alibi pe care și-l ia autorul ,,umiluluiˮ jurnal), artificiu care susține laitmotivul-ramă al dublului, al biografiei alternative, al figurii în negativ, imagine în oglindă, corespondentul umil și singuratic al scriitorului de succes care oferă doar pretextul, punctul de pornire pentru marea temă a romanului. Care este această mare temă? Construirea laborioasă, răbdătoare și temerară a unor ,,galeriiˮ prin substanța prozaică a lumii, datorită cărora să se demonstreze că există întotdeauna un ,,dincoloˮ, o pluralitate de sensuri, o a doua față a lucrurilor care, odată revelată (trudnic, printr-un efort de cunoaștere căruia i-aș asocia ca metaforă gestul răzuirii), oferă omului o soluție, fie și simbolică, împotriva umilinței și disperării la care îl expun limitele corporalității și, implicit, perspectiva morții.

Dincolo de zidul realității cotidiene, cineva dictează, prin ciocănituri succesive, planul de evadare, sintagmă recurentă care devine și osatura cărții, ,,motorul metafizicˮ al ei, cum se exprimă într-un loc autorul. Tot conglomeratul de motive, de simboluri, de concepte științifice (teseractul, de exemplu) inserat în roman se subordonează acestui magnetism al nevăzutului, al unui nivel existențial de adâncime (un fel de ,,joc secundˮ...) care se cere nu doar cunoscut, ci revendicat ca o dimensiune nouă (a patra?) a propriei ființe presate permanent să-și caute, într-un fel de nou romantism, jumătatea pierdută care să-i completeze identitatea. Autorul recurge la un moment-cheie, de răscruce, un fel de intrigă a romanului, anume o ședință a Cenaclului Lunii (deghizament ficțional cât se poate de străveziu pentru Cenaclul de Luni) în care tânărul student la Litere își citește poemul Căderea și primește o reacție vehement negativă din partea criticilor, reacție care îi compromite pentru totdeauna cariera de scriitor. De aici, drumul se bifurcă. Un dublu tot mai îndepărtat al povestitorului își va trăi gloria literară, într-un fel de lume paralelă a lui ,,ce-ar fi fost dacă?ˮ, iar el, Mircea, umilul narator-personaj, va deveni un profesor de școală generală, asumându-și un destin modest, rămânând să umple caiet după caiet, în această realitate cenușie a Bucureștiului din anii comunismului. Va ține, mai precis, un jurnal, dar un jurnal care ia proporții (oricum, totul este maximalist în acest roman cărtărescian, ca umbrele proiectate pe un perete), un jurnal elaborat, aș spune, cu o anumită hărnicie a scribului. De fapt, orgoliul auctorial este desființat constat în Solenoid, în numele întoarcerii (tot cu efect retoric, alegoric) la ideea de mesaj inspirat de o instanță superioară. ,,Nicio carte n-are sens dacă nu e o Evanghelieˮ, notează undeva, cu înfrigurare, profesorul care visează să se înfățișeze înaintea Domnului, la un fel de Judecată de Apoi a scriitorilor, cu singurul mod credibil și relevant de a scrie: o pagină compusă din durere pură, vie, ,,una dintre miliardele de piei de om scrise cu litere infectateˮ.

,,Trupul știe mai multˮ, am fi tentați să spunem, gândindu-ne că și în proza lui Gheorghe Crăciun există o imbricare a corporalității în scris. În Solenoid, însă, experiența individuală, oricare ar fi ea, are alonjă cosmică, intră într-un fel de rezonanță universală cu lumi nebănuite. ,,Căci anomaliile mele, oricât sunt de neobișnuite, nu umbresc anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în carneˮ - scrie Cărtărescu, sugerând încă o cheie de lectură posibilă: concilierea individualului cu universalul. Aceste ,,anomaliiˮ (un alt laitmotiv al cărții, la un moment dat chiar parte dintr-un titlul posibil – Solenoid. Anomaliile mele) nu sunt, încearcă autorul să ne convingă, excentricitățile gratuite ale unui solipsist, ci un fel de reflectare a pădurii în sâmburele de ghindă, ilustrare a Totului în Unu, personajul, oricât de insolit, rămânând în cel mai înalt grad un exponent al speciei. Nicio experiență, oricât de intimă, oricât de personală, nu ne aparține în totalitate – acesta pare să fie mesajul cărții. Omul este văzut ca personaj, ca parte dintr-un text care se scrie în afara voinței lui (,,Gândurile mele sunt pre-gânditeˮ, notează naratorul), în care gesturile, cuvintele hrănesc acest uriaș text, așa cum scaunul dentar hrănește cu suferința pacienților o bizară populație subterană sadică însetată de durerea umanității.

În Solenoid, literatura, deși nechemată, respinsă, devine irepresibilă, ca un fel de fatalitate, iminentă ca studenta pentru eminentul îndrăgostit din poemul cărtărescian de tinerețe Steluțe în genele ei (,,Eram eminent, era iminentăˮ). Declarată ritos, fuga de literatură nu-i reușește profesorului Mircea, pentru care până și sarcopții sunt semantici, fiindcă în felul lor elementar, scrijelind în piele, scriu acel mult-visat text viu. Ca într-o spirală, un anumit preaplin creator, fragilitatea, fobiile, natura reflexivă, dar mai ales acel ,,motor metafizicˮ al ,,nodurilor de sensˮ, al aparentelor coincidențe îl conduc pe profesorul bucureștean spre condiția de scriitor, pe care o crezuse ratată și de care, ori de câte ori are prilejul, se delimitează patetic (,,Nu mai dau doi bani pe coronița esteticăˮ). Așa cum fac mai toate lucrurile din romanul lui Mircea Cărtărescu, cele două linii de destin comunică de la distanță și ajung chiar să se atingă, să se întrepătrundă (cum altfel decât romantic?) prin oglinda visului: ,,(...) uneori cred că aceste punți sunt visele. Poate că ne-ntâlnim acolo, poate că-n unele nopți deschide și el brusc ochii ca să privească-n ochii unui vizitator, simultan cu mine cel de dincolo de membrană(...)ˮ. Sensul acestui statut de autor malgré lui poate fi anecdotic, vorbindu-ne despre iminența materializării unei chemări, aici cea literară. Ca în basme, ,,eroulˮ umblă un timp incognito, sub identitate schimbată, până când, prin forța împrejurărilor, adevărata sa condiție e dată la iveală.

Tehnica narativă este cea a acumulării, a aglomerării unor semne, revelații, descoperiri care, depuse ca niște aluviuni în straturi succesive, pun cititorul în fața faptului împlinit. După schelele unor detalii aparent superflue, excedentare, se arată construcția, iar întregul iluminează retrospectiv și dă sens fiecărei piese parcurse de cititor ca într-o fază de șantier. Ca solenoizii Bucureștiului, reperați unul câte unul, acționând în final sincronic, piesele disparate ale unui destin mare se alătură și compun mozaicul. Autorul procedează, într-o anumită măsură, precum Marin Sorescu în Trebuiau să poarte un nume: pleacă de la premisa ,,Cărtărescu (scriitorul) n-a existatˮ și demonstrează că și pe linia a doua, a unei vieți rutiniere, de o banalitate aparent desăvârșită, se ajunge în același punct ca pe linia ,,de mare vitezăˮ a unei existențe răsfățate de apreciere și succes literar.

Cum reușește, însă, profesorul din Colentina să-și deturneze fluxul vieții lui monotone către un spectacol al infernaliilor coșmarești, către o infrarealitate care îi descoperă o întreagă panoplie de bizarerii, (falși bibliotecari, secte, ruinele fantasmagorice ale unei fabrici părăsite, vase nepământene, căzute din cer, efecte cromatice care atestă legături nebănuite între lucruri, oameni, evenimente) de atrocități (planșele lui Nicolae Minovici de la Institutul de Medicină Legală, adevărate mărturii de dincolo), de viziuni (visele, vizitatorii nocturni, oniromanții)? Răspunsul este simplu: docilitatea conformării sale la viața pe care o trăiește alunecă în negativul ei. Are, mai precis, un efect invers, conducându-l de fiecare dată la ceea ce am putea numi o rea sau numai insolită întrebuințare a realului. Utilitatea-standard, destinația comună a lucrurilor sunt depășite, așa cum fiecare eveniment din mărunta lume a școlii, până și banala activitate școlară de reciclare (adevărat motiv de teroare pentru părinți în lumea școlii comuniste), devine o poartă spre vizionarism, revelații cutremurătoare, spre acel nivel de adâncime al existenței. Autorul creează insule de stranietate în plin real. Pe o stradă bucureșteană, numită în roman Maica Domnului, este sugerată existența unui fel de microclimat: ,,Pe Maica Domnului nu există oameni normali, nici vreme normalăˮ. Descrierea instalațiej de nocturnă de pe stadionul Dinamo (probabil una din puținele descrieri literare ale unei nocturne) glisează (fapt deja predictibil în Solenoid) spre o viziune spectrală, amenințătoare, coșmarescă: ,,Pe cerul plin de stele arcuit deasupra, instalația de nocturnă își rășchira enormele labe de păianjen. Eram singur în valea uriașă a stadionului și tot cerul se prăbușea peste mine [...] reflectoarele, acum stinse, atârnau acolo ca niște ciorchini grei, fructe ale nopții.ˮ

De remarcat este preferința autorului pentru astfel de vizite la momente – să le spunem – inoportune, dezavantajoase și dezamăgitoare pentru oricine și-ar dori să vadă respectivele locuri la potențialul lor maxim. Dar pentru acest împătimit al evadării din contingent, potențialul maxim înseamnă altceva. Reperele lui sunt altele, fiindcă misiunea lui este diferită. Sub falsa resemnare, protagonistul are această conștiință a propriei stranietăți și extravaganțe, oricât s-ar camufla într-un bugetar modest care își duce viața predând limba și literatura română într-o școală de la capătul lumii (orice loc, chiar și Capitala, apare în proza cărtăresciană ca o periferie, capătul lumii). Copilul Mircea contemplă, noaptea, cum am văzut mai sus, un stadion pustiu. Tânărul devenit, între timp, profesor, intră într-o sală de clasă goală, ,,părăsită, cu băncile răsturnate și tabla ciobită, cu planșe scorojite pe pereții încrustați cu licheniˮ, merge la catedră și se așează pe scaunul ,,delabratˮ , deschide catalogul și începe să strige, în van, elevii.

Imagini dezolante, așadar. Însă personajul caută cu înfrigurare dezolantul, ruinele, pentru că știe că din ele se alunecă cel mai bine spre necunoscut, se stârnesc fantasmagoriile. Sensibilitatea sa excesivă este pătrunsă de fiorul unei lumi din care s-a scurs viața. ,,O raclă mare-i lumeaˮ, pare să sugereze, romantic, naratorul. Stilistic, procedeul preferat rămâne hiperbola. Totul este, cum am mai remarcat, maximalist: ,,Pustietatea se-ntindea-n jurul meu până la capătul lumii. Păianjeni își scoteau labele groase din crăpăturile pereților.ˮ Și această imagine a păianjenilor uriași, ,,cu labe groaseˮ, ,,cât șobolaniiˮ, este recurentă, compunând, alături de sarcopți și de scolopendre, fauna coșmarescă a Solenoidului, în descendența – cum s-a mai observat – arghezienelor Flori de mucigai. Am putea spune că expansiunea, hiperbola constituie dinamica predilectă a coșmarului. La fel se întâmplă, de pildă, și în proza lui Bruno Schulz: ,,camera creștea la dimensiuni colosale în umbra abajurului care o conecta cu marea stihie a nopții citadine (....)ˮ (Prăvăliile de scorțișoară)

Comparația cu Bruno Schulz ar putea merge mai departe, pe filiera unor afinități despre care s-a mai vorbit. La Schulz, însă, viziunile halucinatorii nu duc nicăieri. Descrierea e mereu interesantă per se și nici personajul-narator nu are vreo motivație de ordin superior. Mircea Cărtărescu, în schimb, face din coșmaresc o experiență intelectuală puternică. Niciun personaj din Solenoid nu este indiferent, resemnat, blazat. Există o înflăcărare care îi animă pe toți, chiar și pe aparent ternii săi colegi de cancelarie pe care magnetismul unui ,,dincoloˮ enigmatic îi însuflețește ca prin minune. Până și portarul alcoolic Ispas devine liderul profetic al sectei pichetiștilor, dovedindu-se o piesă importantă în acest angrenaj al falselor coincidențe. Angrenaj. Motivație. Plan. Iată termenii-cheie care îl despart pe Cărtărescu de Schulz și chiar de Max Blecher.

De la apariția Solenoidului, aș spune că s-au schimbat destul de multe lucruri. Literatura pare să fi redescoperit epicul, povestea, mult mai puțin intimidată de marota artificialității inerente și de convenționalul oricărui text literar. În mai mică măsură autoreferențială, mult mai deschisă către fenomene sociale contemporane, literatura își asumă statutul și nu mai face efortul tematizării propriei crize. Poate pentru că omenirea însăși a traversat, în acești ani, multe crize. Și poate pentru că ritmul progresului tehnologic s-a accelerat, generând o cultură a instantaneelor, a imaginii, a satisfacției imediate, cu minim efort. Solenoid nu este nici o carte ușoară, nici o carte a instantaneului. E, dimpotrivă, un roman al ideii de procesualitate. Sensul se deschide încet, ca o floare din muguri, ca o coadă de păun (ca să folosim o imagine dragă autorului), amintind că literatura este o artă a cărei receptare implică secvențialitatea, parcurgerea literelor din care se compune mesajul.

Ca o concluzie pentru textul de față, scris ,,la aniversarăˮ, reiau întrebarea de la început și încerc un răspuns. Ce anume din Solenoid ar fi cel mai folositor pentru un tânăr cititor din 2026? Probabil însăși această școală a răbdării, a temerarității cu care autorul ne învață să ,,săpămˮ galerii semiotice în pasta realului anodin, ,,sabotândˮ sistematic ,,întrebuințărileˮ convenționale ale acestui real care ne limitează. Într-o lume în care inteligența artificială încurajează reprezentările tot mai standardizate, algoritmice ale lumii, ale vieții, chiar ale lecturii și sentimentelor, romanul lui Mircea Cărtărescu invită la boicotarea tipicității, la o aventură a excentricității pozitive, creatoare, pentru care vizitarea unui stadion pustiu, noaptea, sau incursiunile, doar oficial în ,,interes de serviciuˮ prin fabrici dezafectate sunt un panaceu împotriva singurătății și morții. Făcând acest efort de a întinde antenele atenției noastre îndelung exersate către alte lumi, vom ajunge la alteritatea pe cât de înspăimântătoare, pe atât de necesară, fiindcă, așa cum se spune la un moment dat în Solenoid, ,,dacă ești un ales, poți ști că există măcar încă o singură ființă: cea care te alegeˮ.