Publicat în anul 1949, romanul 1984, scris de George Orwell, a devenit în scurtă vreme una dintre cele mai influente și tulburătoare opere literare ale secolului al XX-lea. Mai mult decât o distopie a unui viitor imaginar, romanul s-a transformat într-un instrument critic prin care prezentul continuă să fie interogat. Conceptele introduse de Orwell au rămas puternic înrădăcinate în conștiința colectivă, depășind granițele literaturii și transformându-se în repere culturale și politice durabile. În acest context, ne rămâne o singură întrebare de adresat: capacitatea de a rămâne actuală este suficientă pentru a justifica statutul de operă canonică?

Înainte de a evalua apartenența romanului 1984 la canonul literar, este necesară o scurtă clarificare a conceptului de canon. Ce transformă, de fapt, o carte într-una "mare" și ce îi asigură supraviețuirea dincolo de epoca în care a fost scrisă? În Canonul Occidental, Harold Bloom formulează o întrebare esențială: "De unde a apărut însă ideea de a crea o operă literară pe care umanitatea nu o va lăsa să moară?"[1]. Metafora unor poezii și povestiri nemuritoare a apărut pentru prima dată la Petrarca, idee ce a fost dezvoltată de Shakespeare în sonetele sale, dar și de Dante în Divina Comedie. În prefața Canonului Occidental, Mircea Martin afirmă că "nu putem spune că Dante a dat o conotație laică ideii, pentru că subsumându-și totul, nu a secularizat nimic. Își considera propriul poem o profeție, la fel de autentică precum a lui Isaia. Am putea spune, deci, că Dante însuși a inventat ideea noastră modernă de canon."[2]

În Poezia ca perpetuare, Curtius explorează tema nemuririi literare, susținând că "ideea conform căreia faima poetică este eternă apare pentru prima data în Iliada (6.359) și apoi în Odele (4.8, 28) lui Horațiu, unde ni se spune că eroul nu moare niciodată datorită elocvenței și afecțiunii muzei."[3] Totuși, ideea unui canon secularizat, înțeles ca o listă de autori acceptați, a apărut în abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o epocă dominată de literatura sensibilității, a emoției și sublimului. În acest context, Odele lui William Collins joacă un rol esențial: "ele identifică începuturile canonului sublimului la precursorii din perioada eroică a sensibilității (de la vechii greci până la Milton) și sunt printre primele poezii din limba engleză care propun o tradiție secularizată a canonicității."[4]

Un criteriu fundamental al apartenenței la canon este ceea ce Bloom numește "stranietatea canonică". O operă canonică nu confirmă așteptările cititorului, ci le destabilizează, impunându-se printr-o originalitate atât de radicală încât "ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează ea pe noi în așa măsură încât nu ne mai pare stranie."[5] Acest "spin al originalității", după cum îl numește Bloom, este o trăsătură fundamentală care "trebuie întotdeauna să fie resimțită la contactul inițial cu orice operă care câștigă în mod incontestabil lupta cu tradiția și pătrunde în canon."[6] Cu alte cuvinte, o operă canonică nu doar inovează, ci provoacă structuri de receptare ale cititorului, impunându-se prin capacitatea sa de a tulbura așteptările și de a reconfigura sensibilitatea literară a epocii.

Romanul 1984 a fost scris în perioada 1947-1948, într-un context istoric profund marcat de tensiuni geopolitice, și de trauma recentă a celui de-al Doilea Război Mondial. Societatea postbelică încă resimțea impactul devastator al celor două conflagrații mondiale, cât și frica în fața apariției bombei atomice. Speranța unei păci durabile se diminua, iar acestă teamă se reflectă direct în universul distopic creat de Orwell.

Într-o scrisoare personală, George Orwell menționează că 1984 are la bază critica regimului comunist, considerat de autor forma dominantă de totalitarism.[7] Totuși, locul desfășurării acțiunii nu este un stat comunist, ci Marea Britanie. Această decizie subliniază caracterul universal al avertismentului său: niciun sistem politic nu este imun atunci când vigilența critică dispare.

În plus, păstrarea unui roman de o asemenea anvergură în canonul literar, profund ancorat în realitățile istorice ale epocii autorului, contribuie la educarea viitoarelor generații cu privire la pericolul reprezentat de regimurile totalitare. 1984 reușește să îmbine literatura cu istoria, devenind un instrument indispensabil în conservarea memoriei colective privind traumele politice ale secolului al XX-lea.

Importanța menținerii în canon este demonstrată și de fragilitatea democrațiilor contemporane, căci observăm creșterea supravegherii digitale, manipularea informației și ascensiunea discursurilor autoritare. În acest sens, 1984 devine un ghid critic esențial pentru cetățeanul contemporan, contribuind la formarea conștiințelor capabile să recunoască formele autoritarismului și să le combată. În mod simbolic, autorul și personajul său dețin același rol: notează evenimentele istorice majore pe care autoritățile încearcă să le facă uitate, Orwell prin ficțiunile sale, iar Winston prin jurnalul său clandestin. Îi putem considera pe cei doi, într-o notă umoristică, niște cărturari moderni.

Romanul lui Orwell corespunde în întregime viziunii lui Bloom asupra a ceea ce înseamnă apartenența la canonul literar. La contactul inițial, romanul îi provoacă cititorului o puternică neliniște, o tulburare profundă, deoarece include spinul originalității menționat anterior, astfel rupându-se de tradiție. Unul dintre elementele originale ale romanului este maniera în care Orwell conceptualizează mecanismele controlului totalitar. Dintre acestea, Fratele cel Mare, dublugândirea și Nouvorba ocupă un loc central.

Fratele cel Mare este cea mai importantă entitate din distopia 1984, fiind conducătorul suprem al Oceaniei și liderul Partidului. El este imaginea pe care o folosește Partidul pentru a împânzi orașul cu afișe ce înfățișează fața lui, astfel încât să inducă frica în cetățeni și să stârnească în ei loialitatea. Afișele nu sunt singurele unde figura înfricoșătoare și impunătoare a Fratelui cel Mare apare, ea aflându-se și pe monede și tele-ecranele prin intermediul cărora îi supraveghează. Fratele cel Mare este portretizat ca o ființă asemănătoare unui zeu, omniprezentă, rezervată, care supraveghează și protejează cetățenii. Cu toate acestea, nu este clar dacă Fratele cel Mare este într-adevăr o persoană reală sau doar o imagine fabricată de Partid pentru a manipula cât mai ușor posibil masele de oameni. Fratele cel Mare nu își face apariția pe tot parcursul romanului, iar protagonistul, Winston, nu interacționează niciodată cu el. Simplul concept al existenței acestui conducător este suficient pentru a-i face pe oameni să își trăiască viața într-o continuă stare de frică.

Dublugândirea presupune acceptarea simultană a două idei contradictorii. Este un concept care răstoarnă așteptările cititorului. Orwell nu construiește un regim totalitar care să portretizeze minciuna drept o denaturare a adevărului, ci un regim în care adevărul este redefinit. Un astfel de procedeu modifică modul în care cititorul înțelege comunicarea și gândirea umană, o asemenea modificare fiind conformă cu viziunea lui Bloom despre canon.

Nouvorba este limba ficțională a Oceaniei, o limbă aflată sub controlul autorităților, cu o gramatică și un vocabular limitat. Scopul existenței unei astfel de limbi este de a minimiza modurile prin care cetățenii pot forma gânduri critice, de a gândi în afara ideilor la care sunt expuși prin propagandă. Conceptul de nouvorbă este un exemplu al spinului originalității, deoarece Orwell creează o nouă limbă cu scopul de a reduce gândirea umană, astfel distrugând cuvintele și capacitatea oamenilor de a concepe idei alternative. Radicalitatea acestui concept poate părea de neasimilat la prima lectură, dar tocmai acest disconfort marchează originalitatea pe care Bloom o identifică în marile opere.

În volumul său, Kinds of literature: an introduction to the theory of genres and modes, Alastair Fowler își exprimă concepția despre canonul literar și subliniază rolul determinant al unor factori instituționali precum educația și presa, dar și al selecțiilor individuale ale cititorilor. Aceasta dinamică face ca granițele dintre canonul oficial și cel personal să fie tensionate și într-o continuă mișcare.[8] Dintre toți factorii implicați, Fowler consideră că genul literar este unul dintre cei mai importanți în determinarea apartenenței unei opere la canon: "Din mulți factori care determină canonul, genul este cu siguranță printre cei mai decisivi. Nu numai că anumite genuri sunt considerate prima facie ca mai canonice decât altele, dar operele sau pasajele individuale pot fi evaluate mai mult sau mai puțin în funcție de înălțimea lor generică."[9] (traducere proprie)

La momentul publicării romanului 1984, distopia reprezenta un gen literar la început de drum, cu puține repere majore, printre care Noi de Evgheni Zamiatin, Minunata lume nouă de Aldous Huxley și Călcâiul de fier de Jack London. Cu toate acestea, George Orwell a reușit să declanșeze apariția unei reevaluari atât a operei în sine, cât și a genului căruia îi aparține. Prin inovația lingvistică și complexitatea ideologică a universului creat în roman, Orwell a reconfigurat genul distopic, transformându-l dintr-o ficțiune speculativă într-un vehicul legitim pentru reflecție filosofică și critică ideologică. Depășind regulile nescrise impuse de ierarhia generică, 1984 nu doar că pătrunde în canonul literar, dar contribuie la canonizarea genului distopic însuși, subminând ierarhia generică tradițională și conferind unei forme literare marginale un nou prestigiu cultural și intelectual.

Așadar, 1984 de George Orwell a demonstrat că își merită numele de mare carte, parte a canonului literar, nu doar prin valoarea sa estetică și originalitatea discursului narativ, ci mai ales prin capacitatea de a păstra vie o memorie critică într-o lume aflată mereu în pericolul uitării. Așa cum sugerează Bloom, operele canonice nu ne oferă confort, ci neliniște, iar 1984 tocmai acest lucru reușește: destabilizează, avertizează și, mai ales, rămâne valabilă indiferent de limitele temporale. Dincolo de reconfigurarea distopiei ca gen, Orwell a propus o interpretare a istoriei recente prin intermediul unei literaturi profund angajate. Într-o epocă în care discursurile autoritare își recapătă puterile, păstrarea acestei cărți în canon e un gest de recunoaștere literară și un act de vigilență culturală.

Bibliografie:

A. Corpus de texte:

ORWELL, George: 1984, ediția a 2-a. Traducere de Dana Crăciun. Iași: Polirom, 2019.

B. Bibliografie critică și teoretică:

BLOOM, Harold Bloom: Canonul Occidental. Prefață de Mircea Martin, București: Art, 2018.

HAMMOND, J.R.: A George Orwell Companion. A guide to the Novels, Documentaries and Essays. Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London: The Macmillan Press LTD, 1982.

C. Surse web:

FOWLER, Alastair: "Kinds of literature: an introduction to the theory of genres and modes", archive.org, accesat la data de 01 iunie 2025, URL: https://archive.org/details/kindsofliteratur0000fowl/page/216/mode/2up.

[1] Harold Bloom, Canonul Occidental, prefață de Mircea Martin, București: Art, 2018, p. 60.

[2] Ibidem., p. 60.

[3] Ibidem., p. 60.

[4] Ibidem., p. 61.

[5] Ibidem., p. 40.

[6] Ibidem., p. 44.

[7] J.R. Hammond, A George Orwell Companion. A guide to the Novels, Documentaries and Essays., Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London: The Macmillan Press LTD, 1982, p. 162.

[8] Alastair Fowler, "Kinds of literature: an introduction to the theory of genres and modes", archive.org, accesat la data de 01 iunie 2025, URL: https://archive.org/details/kindsofliteratur0000fowl/page/216/mode/2up, p. 214.

[9] Ibidem., p. 216: "Of the many factors determining canon, genre is surely among the most decisive. Not only are certain genres regarded prima facie as more canonical than others, but individual works or passages may be valued more or less according to their generic height."