Stimate domnule Adrian Lesenciuc, sunteți poet, prozator, eseist și critic literar. Doctor în științele comunicării, profesor universitar, președinte al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, ați publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Lucrările dvs. se regăsesc în antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate. Dintre premiile literare acordate, amintesc: Premiul Societății Scriitorilor Militari și Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu (2006), Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2009), Marele Premiu la Concursul Național de Poezie "Octavian Goga" (2017); Premiul "Cartea Anului" la Colocviul Romanului Românesc (2018).

De data aceasta, mi-ar plăcea să ne concentrăm asupra unei alte dimensiuni a creației dumneavoastră. Ca scenarist al filmului Iraclie Porumbescu, purtătorul de lumină, care a fost primul element din biografia părintelui Iraclie Porumbescu care v-a convins că merită un documentar dedicat?

Întâlnirea cu părintele Iraclie Porumbescu s-a petrecut demult, iar dialogul nu s-a desfășurat pe coordonate liniare. Aveam vagi idei despre existența lui, despre opera lui literară și despre rolul pe care l-a avut în Revoluția din 1848, dar altceva m-a apropiat definitiv de povestea vieții sale. În luna mai a anului 2011 a fost descoperită în locuința strămoșilor mei după mamă din Breaza, pe grinda-meșter a casei, o inscripție în slavonă, care în traducere sună astfel: "Această casă a fost construită de harnicii gospodari Ioan și Maria Golembiowski, soția lui, în anul 1841 luna august". Ioan Golembiowski era unchiul lui Iraclie, fratele mai mare al lui Atanasie, vornicul din Sucevița, iar casa avea să fie descrisă într-una dintre povestirile mai târzii ale prozatorului, "Încă însurat nu fusesem", inclusă în volumul său de referință, Amintiri. Grinda a fost achiziționată de Consiliul Județean Suceava și donată Muzeului "Ciprian Porumbescu" din Stupca, unde se găsește chiar la intrare, sub "Cântecul tricolorului". De la această legătură de sânge cu familia Porumbeștilor a început totul. Mai întâi, am scris romanul Balada (Editura Creator, 2020), apoi mi-am dat seama că Iraclie Porumbescu merită mai mult și am publicat studiul Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată (Editura Basilica, 2022), care stă la baza scenariului.

După prezentarea în cadrul Festivalului Internațional de Film Quo Vadis din Iași, filmul documentar a fost proiectat – la sfârșitul lui noiembrie – și la Brașov, în prezența realizatorilor: Cristina Chirvasie (regizor) și Grațiana Lăzărescu (producător). Cum au decurs discuțiile cu spectatorii? Ce idei/aspecte biografice ați simțit că rezonează cel mai puternic cu publicul?

Filmul documentar este emoționant pentru că viața părintelui este excepțională și pentru că busola morală nu a dat niciodată greș în propria viață. În ciuda tuturor încercărilor și unei existențe de Iov, părintele a rămas un reper moral, un adevărat model nu doar pentru generația copiilor săi, ci și pentru generațiile următoare. Doamnele Cristina Chirvasie și Grațiana Lăzărescu au realizat un film impresionant prin aducerea în prim-plan tocmai a acestei dimensiuni formatoare. De altfel, dumnealor au pus bazele unei proiect mai amplu, "Revoluția Modelelor", care are acest scop de a sublinia caracterul formator al unor modele tăcute din istoria noastră. Filmul documentar a fost realizat în cadrul proiectului "Revoluția Modelelor", cu sprijinul Fundației Culturale Memoria. La proiecția primă de la Festivalul Internațional de Film "Quo Vadis" de la Iași, Sala Ecclesia a Muzeului Mitropolitan a fost plină. Un public numeros a avut și proiecția filmului la Brașov, în Aula Academiei Forțelor Aeriene "Henri Coandă", la Cinematograful Modern și la Biserica "Sfântul Nicolae" din Șchei, unde dialogul a avut în prim-plan această dimensiune formatoare, acest model călăuzitor al părintelui prin marea tulburată a încercărilor zilei. Foarte mulți dintre cei prezenți au aflat despre rolul părintelui în cultura română prin intermediul acestui film documentar, ceea ce m-a bucurat foarte tare, pentru că practic astfel am reușit să aducem în discuție o figură culturală, istorică și eclezială care trebuie recuperată.

Pe lângă elementele biografice, documentarul aduce în prim-plan un context cultural și istoric bogat: Aron Pumnul, familia Hurmuzachi, viața Bucovinei secolului XIX. Cum ați articulat aceste perspective și ce rol joacă ele în destinul lui Iraclie Porumbescu și, la alt nivel, în arhitectura filmului?

Scoaterea în evidență a rolului jucat de Iraclie Porumbescu în deșteptarea națională a fost cumva imboldul acestui demers. Iraclie Porumbescu și revoluțiile articulează povestea revoluțiilor sale, în ambele sensuri ale conceptului. Pe de o parte, proiectează intenția de schimbare politică și culturală, implicit și socială, intenționată prin conturarea unei viziuni naționale în anii expresiei plenare a pașoptismului la moșia Hurmuzăcheștilor de la Cernăuca, 1848-1850, la care se adaugă celelalte valuri de încercare de articulare a viziunii politice prin publicația Bucovina de la Cernăuți, prin Gazeta Transilvaniei de la Brașov, ori prin candidatura pentru Dieta Bucovinei. Pe de alta, după 1861, revoluția lui Iraclie Porumbescu privește gravitarea în jurul valorilor culturale, naționale și morale prin intermediul cărora națiunea română să iasă din întunericul necunoașterii. Având această conștiință a întunericului și viziunea asupra căii de urmat, părintele Iraclie – o personalitate complexă, capabilă de înaltă performanță în varii domenii, în arte: literatură, muzică, diverse meșteșuguri pe care le va preda în prima întreprindere pedagogică în artele tradiționale în Bucovina, apoi tocmai în pedagogie, fie în omiletică, fie în actul didactic bazat pe relevarea adevărului istoric – nu este un simplu mărturisitor, ci însuși purtătorul luminii. De pildă, participând ca secretar al comisiei de exhumare a Sfântului Ștefan cel Mare, are ideea – și o expune în cinci publicații românești – de a organiza Serbarea de la Putna, cu 15 ani înainte ca serbarea să aibă loc, grație României June, lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Purtător de lumină fiind, el rămâne în întuneric. De aceea documentarul relevă pe de o parte acest context al propriei vieți și al numelor mari cu ajutorul cărora modelează viitorul țării, iar pe de alta încearcă să îl surprindă pentru a-l aduce la lumină.

Cum ați construit structura narativă a documentarului, având în vedere complexitatea personalității lui Iraclie Porumbescu?

Demersul, privind acum, pare simplu. Scriind mai întâi romanul Balada, adică așezând patul narativ, continuând cu rigoarea argumentării din Iraclie Porumbescu și revoluțiile, am proiectat fiecare element de context. Apoi am rezumat un script care să nu excludă vederea panoramică din punctele de mirador ale propriei vieți, redat prin voice-over de regizorul Cristina Chirvasie, în raport cu care am intervenit, de data aceasta ca narator inserat în însăși spunerea poveștii (la ideea doamnei regizor), adâncind povestirea prin însoțirea cu lucrarea Iraclie Porumbescu și revoluțiile, într-un periplu care a inclus Casa Memorială și Muzeul din Stupca, mormintele Porumbeștilor, Casa Mureșenilor, Sala Festivă a Colegiului Național "Andrei Șaguna" și Biserica "Sf. Nicolae", ultimele trei din Brașov. Cumva, povestea scenariului este simplă: cartea a motivat viziunea regizorală a doamnei Cristina Chirvasie, care a motivat la rândul ei scriptul, permițând totodată întoarcerea la carte. Deși filmul este prezentat ca având scenariul scris de mine, am convingerea că e de fapt rezultatul unei colaborări cu doamna Cristina Chirvasie, dar și cu doamna Grațiana Lăzărescu.

Există aspecte ale vieții părintelui Iraclie despre care considerați că sunt încă prea puțin cunoscute publicului? De asemenea, cum este percepută relația dintre el și fiul său, Ciprian Porumbescu?

Din păcate, Iraclie Porumbescu rămâne în continuare necunoscut, dar aici a contribuit cumva el însuși. Nu a făcut nimic din tot ceea ce este semnificativ pentru istoria mare și istoria culturală a românilor pentru a se pune în prim-plan, ci doar pentru a fi de ajutor. A existat în aproape tot ce a întreprins un soi de smerenie curată, nedeclarată, neafișată, pe care a cultivat-o cu convingere. Atunci când cel de-al doilea copil, Ciprian Porumbescu, a murit cu ultimele cuvinte pe buze să nu fie lăsată opera sa să piară, Iraclie a făcut risipă de sine și s-a preocupat ca această operă să fie cunoscută. A făcut tot ce se poate ca ea să fie interpretată, jucată și, mai ales, tipărită, și a risipit foarte mulți bani pentru a publica în timpul vieții unsprezece culegeri de cântece ale fiului său la tipografii mari din București, Viena și Leipzig. Ciprian este cunoscut grație tatălui său. Tatăl său nu este cunoscut pentru că opera fiului trebuia adusă în prim-plan. Dacă am citi doar jurnalul cernăuțean și stupcan al lui Ciprian, am găsi un părinte Iraclie ursuz și îngrijorat. Dacă l-am urmări prin propria operă, prin viziunea contemporanilor, prin corespondență, am găsi un adevărat model, aproape un sfânt, în dubla ipostază de părinte, adică de genitor și de duhovnic.

Ce poate învăța publicul de astăzi din viața lui Iraclie Porumbescu?

Ar putea învăța că decât să caute traume închipuite în copilărie și să citească (pseudo-)literatură de (pseudo-)vindecare, ar face mai bine să caute modele pe care să le urmeze. Ar putea învăța că toate cărțile de inteligență emoțională nu valorează nimic în raport cu un model de comportament moral ireproșabil. Probabil că nimeni nu și-ar dori destinul lui Iraclie Porumbescu, dar ceea ce ar trebui să-și dorească din povestea lui ar trebui să fie hotărârea, menținerea coloanei vertebrale neînclinate, curajul, bunul simț, puterea navigării după nordul moral, țelul mai important al binelui celorlalți decât al propriului bine. Ar putea învăța că nu individualismul și împăcarea cu propriile traume sunt salvatoare, cât mai degrabă un proiect riguros al mântuirii prin lepădarea de sine. Or această formă de mântuire nu este niciodată una individuală. Prin ea se mântuiește, cumva, un neam al cărui viitor a fost luminat de călăuza Iraclie.

Dacă ar fi să rezumați într-o singură idee mesajul pe care publicul ar trebui să îl ia acasă după vizionarea filmului, care ar fi acela?

Modelele există, sunt tăcute, s-au stins în întunericul istoriei sau trăiesc cel mai adesea departe de lumina artificială a gloriei. Dar rămân vii și inspiră. Trebuie doar să le căutăm.

Vă mulțumesc!

Eu vă mulțumesc pentru acest minunat dar, de a vorbi despre oameni a căror busolă morală nu a dat greș.