A șaptea premieră de anul acesta de la REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca este spectacolul Dealul florilor, regizat de către Mark-Christopher Demeter, bazat pe un text dramatic al Caliței Nantu, definitivat în cadrul celei de-a zecea ediții a proiectului Drama 5. Într-un univers provincial din anii 2000, tânăra Nepo (Ana-Maria Marin) traversează inevitabilele experiențe prin care adolescentul își caută frenetic identitatea. Spectatorul recunoaște imediat atmosfera cartierului de blocuri din Balcani printr-o serie de embleme elocvente. Femeile în vârstă poartă capoate și șlapi, bărbații maturi nu se despart de salopeta muncitorească albastră, relicva unor vremuri apuse. Locuințele sunt infestate de mai multe rânduri de perdele, unele din mărgele colorate, altele din franjuri. Prin fața ochilor noștri defilează coloniile de bere românească, valorificate cu zel de unchiul Vasile (Tavi Voina). Simțim mirosul de carne prăjită din bucătăria bunicii lui Nepo (Alexandra Caras), iar romanțele lui Gică Petrescu ne provoacă fie flashbackuri nostalgice, fie accese de cringe.

Nepo nu e o fată ca toate fetele, pentru că e prea isteață pentru a ceda fără discernământ celor mai banale aventuri teribiliste ale generației sale. Nici bunica ei nu e o victimă a convențiilor, trecând cu ușurință de la tonul sfătos al frânturilor de înțelepciune populară la rime deocheate. Tot astfel, mătușa fetei (Maria Elena Morar), cu toate că a renunțat la explorările pasionale din tinerețe, a rămas cam nebunatică, evidențiindu-se prin fervoarea depusă în administrarea paginii de Facebook dedicată unui celebru film indian.

În orice cartier și în orice microcosmos adolescentin, se formează două grupuri, cu interese uneori divergente, alteori convergente. În cartierul Dealul Florilor, urmărim jocurile apetitive dintre ceata fetelorlicurici și a băiețilorlupi, iar surprizele de care avem parte se țin lanț. Crescută de bunica sa, lipsită în cele mai problematice etape ale vieții de modelul matern, Nepo este inițial tentată să cedeze presiunilor de grup, și anume capcanei stupefiantelor și a relațiilor promiscue. Nepo află de la un guru feminin al fetelorlicurici că în țări mai civilizate există alte obiceiuri, iar oamenii sunt diferiți. Pe alte plaiuri, oamenii își beau cafeaua pe drum, dar fără să se grăbească. Pe stradă trec fete ținându-se de mână cu alte fete, fără să fie judecate, sau băieți ținându-se de mână cu alți băieți, fără să fie judecați. Acolo oamenii poartă niște papuci cu totul speciali, marca Birkenstock, care deși la început sunt incomozi, cu timpul se adaptează perfect la piciorul purtătorului. Papucul Birkenstock este una dintre metaforele forte ale spectacolului, redând plastic necesitatea majoră a dinamitării tuturor prejudecăților și a locurilor comune, pentru a reuși să trăim realmente în ceea ce Leibniz numește "cea mai bună dintre lumile posibile". Fetelelicurici (Alexandra Caras, Maria Elena Morar, Mara Solomon), în ciuda invidiilor feminine de care sunt amenințate, sunt suficient de realiste pentru a nu avea așteptări idealiste de la băiețiilup (Victor Muntean, Mara Solomon, Tavi Voina).

Dealul florilor ne smulge din orice inerție printr-un umor incisiv și eficient, datorită jargonului fosforescent al copiilor de cartier, asortat de minune cu ținutele lor fistichii. Tinerii poartă echipamente Adidas, hanorace și pantofi sport de firmă, iar extravaganța vestimentară este indisociabilă de drumul sinuos al descoperirilor identitare. La un moment dat, băiețiilupi dau o raită prin public, astfel încât spectatorii au șansa de a constata, nu doar cu ochii proprii, ci și cu mâinile, virilitatea feroce a băiețilorlupi, dotați nu doar cu sloganuri radicale, ci și cu blană pe piept. A deveni tu însuți este o luptă pe viață și pe moarte, iar a trăi clipa este un imperativ esențial, indiferent cum arată viața de apoi, la care meditează și tinerii, și bătrânii.

Trecerea în neființă a bunicii, care asigura o binefăcătoare stabilitate în cadrul familiei scindate, urmată de apariția mamei (Andrada Balea) marchează spulberarea tuturor iluziilor lui Nepo. Mama invocă momente inexistente din copilăria fiicei sale, iar la rândul ei, Nepo inventează amintiri. O viață mai bună nu există decât în altă țară, dincolo de închisoarea perdelelor, a capoatelor și păturilor balcanice. Prin ritualul de inițiere al transformării în fatălicurici, guvernat de bunica cea hâtră, Nepo se detașează nu doar de o copilărie tragică, aflată sub semnul absenței sprijinului afectiv din partea mamei, ci și de mecanismele claustrării în provincie. Nepo respinge cu o demnitate de rebel lucid nostalgia paseistă, distracțiile de turmă și identitatea de gen predefinită de monocromia unei societăți imersate în ignoranță și frică de libertate. Parcursul ei poate fi sintetizat prin versurile ce deschid piesa Central a lui John Frusciante: "I'm central to nowhere/ Thinking of sweeping it clean/ When we choose to go we're losing more/ Than just our surroundings".

Echipa de creație a spectacolului Dealul florilor se remarcă printr-o energie exuberantă, instigându-ne stăruitor la revoluție socială și evoluție interioară. Astfel, Andrada Balea impresionează prin densitatea emoțională, inclusiv de factură nonverbală, din scena finală. Alexandra Caras este sublimă și în ipostaza bunicii, și în cea de conducătoare a grupului fetelorlicurici. Ana-Maria Marin dovedește multă rigoare și prezență de spirit în oglindirea stărilor antagonice ale unei adolescente atipice. Maria Elena Morar este la înălțime atât ca mătușa fanatică a filmului indian, cât și ca fatălicurici, etalând o costumație ce face concurență orgiilor vizuale din filmul Velvet Goldmine. Victor Muntean dezvoltă cu brio parada narcisistă a unui Adonis de cartier, memorabil de bombastic și de sentimental. Printr-o prezență scenică androgină deosebit de percutantă, Mara Solomon seduce și surprinde deopotrivă prin rolul jucat în travesti al băiatului de cartier plin de aplomb și prin senzualitatea șireată a unei fetelicurici. Tavi Voina pendulează cu impetuozitate între alcoolismul recrudescent al unchiului Vasile și neastâmpărul frust al golanului. De asemenea, scenografia semnată de Mihai Păcurar, alături de muzica realizată de Marton Richárd Zoltán, respectiv efectele de lumini și sunet asigurate de Alex Maftei și Cătălin Filip contribuie semnificativ la atmosfera electrizantă a unui spectacol sinestezic pe plan estetic și bogat în conținuturi ideatice.

Foto: Roland Vaczi