Există momente în care...

Există momente în care lumea se umple până la refuz și cuvintele încep, pe rând, s-o părăsească, luându-și înapoi înțelesurile blânde și-ascuțite și, odată cu ele, întreg timpul și spațiul. Există momente în care lumea se umple până la refuz și cuvintele se hotărăsc să plece departe, luând cu ele totul, retrăgând din lume lumea, lăsând în urmă forme de plastic care se chinuie să (se) pronunțe. În vorbirea rămasă, obiectele nu mai au dimensiune și greutate, iar în spatele lor se poate ascunde orice, pentru că în vorbirea nouă ele nu mai poartă niciun nume. În vorbirea nouă, obiectele, nemaiavând decât o mână de porecle cu vagi origini, devin niște derivări nesigure.

Rearanjatorul și cuvântul ca morfem

În astfel de vremuri de despărțire, apariția unui rearanjator al limbajului e necesară și salvatoare. Crearea, din combinarea mecanismelor de funcționare a celor două vechi părți, unei noi ordini, unei a treia lumi este ceea ce Mircea Horia Simionescu face încă de la început, când debutează în 1969 cu Dicționar onomastic – primul volum din tetralogia Ingeniosul bine temperat. Drumul pe care pornește MHS e destul de clar: acesta pune la cale un experiment prin care să testeze granițele literaturii și, în același timp, pe cele ale ființei (nu doar celei care scrie, dar și celei care citește). Gheorghe Crăciun spune bine că "în proza lui MHS nu corpul este limita de articulare a ființei, ci numele acesteia"[1]. Iată prima regulă a proaspetei lumi – numele reprezintă conturul ultim și definitiv. Actul demiurgic al (de)numirii constituie materia primă a literaturii lui Mircea Horia Simionescu – scriitorul trece dincolo de marginea obiectului, îl disecă, îi stabilește însușirile tari, apoi îi oferă un nume doar al lui.

Întrebarea pe care cititorul și-o poate pune, neavând acces în laboratorul scriitorului, este: obiectul se comportă conform numelui primit ori numele primit e rezultatul unei fișe de observație comportamentală? Ei bine, această întrebare (imposibil de neîntrebat) nu are ce căuta aici. De fapt, orice întrebare care pune la îndoială logica textului sau care arată o curiozitate prea mare în fața lui nu este decât o dovadă a unei mari neînțelegeri. Realitatea lui MHS este în totalitate o realitate de hârtie, o lume care se naște permanent pe sine. Astfel, fiecare cuvânt din fiecare "definiție" din Dicționarul onomastic devine un morfem, o unitate infinitezimală din structura morfologică a numelui pe care îl însoțește. În interiorul explicației numelui Achim, substantivul "copilărie" nu înseamnă "Perioadă a vieții omenești de la naștere până la adolescență; timpul cât cineva este copil"[2], substantivul "boală" nu înseamnă "Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul"[3]; ele reprezintă două unități lipsite de sens individual, dar care întemeiază, împreună cu celelalte, semnificația numelui Achim:

ACHIM În copilărie a suferit de boala care se numește umilință. Bietul om!

Acum, ca urmare a acelei nenorocite boli, se poartă tiranic cu cei neîndemânatici și visători, ținându-le (celor mai tineri dintre ei) lungi cuvântări despre pericolele ascunse ale vieții.[4]

Iată și cea de-a doua regulă.

Falsul inventar

Însă neîncetata reașezare și reformulare a materiei pe care MHS o practică atât de lucid, cu atâta ironie și cu atâta plăcere, se vede cel mai bine în Bibliografia generală. Aici, mai mult ca oricând, MHS se află, simultan, de ambele părți ale realității, gata să ochească punctul în care extremele încep să se confunde între ele și în care adevărul începe să fie din ce in ce mai neimportant. Profitând de libertatea deplină pe care și-o acordă singur, MHS este, în Bibliografia generală, un soi de scriitor al scriitorilor care își propune să scrie un soi de carte a cărților. Să vedem cum.

Pretextul sub care autorul introduce Bibliografia este nevoia întocmirii unui inventar de carte universal, născut din iubirea pentru frumoasa știință a bibliologiei și publicat drept omagiu adus profesorului Zenovie Pop Brezișteanu. Însă adevăratul motiv pentru care MHS scrie Bibliografia este acela de a scoate la iveală atotputernicia cuvântului. Socotind lumea un loc întors pe dos în care reale sunt considerate "nu numai lucrurile pipăibile și comensurabile, dar și acelea bănuite a se afla în spatele lor, în umbră, funcționând netulburate și când n-au nume"[5], MHS vrea să facă încă o dată evidentă importanța numirii. Dacă între cele numite și cele nenumite nu mai există nicio diferență, înseamnă că realitatea a devenit o simulare a realității, o lume în care cuvântul și-a pierdut scopul și efervescența și toate trăiesc "netulburate". Să fie oare așa? Ascunzându-se sub masca unui entuziast bibliolog, făcându-se nevăzut, MHS construiește un imens labirint de hârtie prin care demonstrează că, într-adevăr, cuvântul e o mașinărie infernală pregătită oricând să creeze și să distrugă.

Jocul. Indiciile

Cărțile inventate (și, totodată, scriitorii lor, editurile, personajele, întâmplările) din Bibliografia generală există, sunt reale, au suflu pentru că poartă un nume – aceasta este logica pe care trebuie s-o acceptăm de la bun început dacă vrem să pătrundem în joc. Odată intrați, tot ce trebuie să facem e să căutăm subtilele indicii lăsate de MHS și totul ne va fi explicitat numaidecât.

La pagina 21, ni se spune deja despre George Taktill, autorul cărții Despre imbecilitatea cititorului, că își propune să nu vorbească despre persoane care nu sunt de față. Nu e frumos și nu e nici estetic. El se adresează cititorului, pe care-l surprinde din moment ce deschide cartea. Taktill demască naivitatea cititorului dispus să ia în serios născocirile unui oarecare, îl acuză de neatenție sistematică, de stupiditate. Cititorul e un imbecil.[6]

Deci ni se spune deja că totul e de față, în față, în text, că totul e text și că cititorul e predispus la a se lăsa făcut de acesta din lipsa lui de atenție și tentat să creadă că o carte nu începe de-adevăratelea decât după eventuala prefață (aici, după acel "Cuvânt înainte" esențial cu care se deschide Bibliografia). Apoi, câteva pagini mai târziu, dăm de cartea Șah a lui Gabriel Mohr der Erste despre "Căderea în păcat. Ieșirea pe furiș. Iar recăderea. Deznodământul: descompunerea sa [a tânărului rătăcit] în factori primi"[7], de unde aflăm atât presentimentul lui MHS în legătură cu soarta cititorului Bibliografiei – în final, acesta va rămâne pierdut în labirint, chiar dacă a avut fulgerător senzația că l-a deslușit, cât și misiunea supremă a scriitorului – cea de a descompune lumea în "factori primi"; primim din titlu și un mic indiciu legat de jocul în miezul căruia ne aflăm – nu orice fel de joc, ci unul care presupune o anumită dibăcie a minții (șahul).

Înaintând în carte, ne izbim de Oameni în pijama a lui Jacob Therme, în care "Autorul se multiplică pe sine la infinit"[8]. Să fie chiar MHS cel care "se multiplică pe sine la infinit", abuzând de forța inepuizabilă a limbii și, odată cu ea, a literaturii? Să aibă MHS nenumărate chipuri prin care dă naștere "discursul[ui] cu o mie de capete"[9]?

Avansând cu avânt prin cartea lui Valerio Valéry – care, ce să vezi!, se numește Experimentul –, ni se explică faptul că literatura (mașina cu puteri miraculoase) e un tărâm nemărginit care are nevoie numai de un simplu declic (învârtirea comutatorului) pentru a crea infinite combinări:

Să vedem cum funcționează mașina cu toată puterea ei miraculoasă. Încep prin a învârti acest comutator. [...] În câteva minute [...] pe Homer îl servești cu Stockhausen, iar pe Eminescu împreună cu Bălțatu, marele colorist. Pe Bruegel Bătrânul îl simți respirând alături de mama lui Ștefan cel Mare. E colosal, când stai să te gândești! Televiziunea n-a reușit să îmbine decât câteva arte clasice, mașina aceasta le-a cuprins pe toate, adăugându-le nisip, felii de pepene, plante medicinale, legende, clavecinul și pitulicea, saltele, hexametrul, amigdalita, ipotenuza, Marioara, gramatica, somniferele, dimineața și seara [...][10]

Întocmai asta e și Bibliografia generală, o colecție de combinări și de codificări (chiar de combinări codificate) care îi forțează pe J. J. Nocrin, Conrad Dahn, Nicolas Fontana, Homer și Ștefan cel Mare să se întâlnească și să fie la fel de reali.

La pagina 237, aflăm că Giorgio Sempronius descoperă, prin romanul său sugestiv numit Recuzita, că Tineretul epocii noastre nu mai sesizează unele elemente esențiale din literatura trecutului [...] Este aproape imposibil să mai poți obține plenitudinea unor imagini poetice care utilizează elemente dintre cele citate [papirusul, lintea, sepia, rondelul etc.] dacă n-ai cunoscut niciodată, în realitate, calitățile produselor și elementelor cu acele denumiri. Ca atare, cercetătorul a propus conducerii confecționarea imediată a unor prototipuri, spre a le breveta și a le introduce ulterior în fabricație în micile ateliere meșteșugărești.[11]

Găsim aici iarăși o formulă foarte bună pentru ceea ce pretinde să fie Bibliografia – un prototip care încearcă să cuprindă o imensă listă de cărți și de autori valoroși, ferindu-i astfel de uitare. În rest, e adevărat și simplu – e imposibil să recunoști ceva ce n-ai cunoscut niciodată. Iată temelia jocului lui MHS. Dacă întreaga lucrare Inscripție pe un Panteon a lui Karl Nielsen "se străduiește să ne convingă că nu este vorba nici pe departe de așa ceva"[12], pentru cei ingenioși la fel face și Bibliografia. Pentru cei slabi, pe dos. (Dar știm deja de la Borges că "o carte care nu închide în ea propria-i contracarte este considerată incompletă."[13])

Chiar aproape de final, prin cel de-al doilea infinitiv din lista Infinitivelor Sfântului Anton a lui Hubert Müller Ring, pare că MHS vrea să atragă atenția asupra faptului că, în lumea întoarsă pe dos, în universul "curbat" (așa cum îi spune el), contrariile nu se mai opun, rostirea minciunii semănând prea bine cu cea a adevărului, "evidența peisajului" pierzându-și tăria. Dacă cititorul Bibliografiei ajunge până la pagina 289, nimic nu-i mai poate schimba gândul, nimic nu-l mai poate scoate (sau arunca) din labirint, din crezul lui, din destin: "A suporta cu nepăsare evidența peisajului. A te minți că în spatele acelor case cu acoperiș roșu se află alte case, la fel de cochete, că în spatele acelor brazi se ascund alți brazi, întreaga pădure, că în spatele lunii pline se află o altă lună plină".[14]

Înlocuitorul de carte. Pulverizarea

După toată această investigare, (mai) poate MHS să fie suspectat de scrierea unui "înlocuitor de carte", așa cum chiar el (se) întreabă retorico-ironic în înlocuitorul de postfață? În niciun caz. Ce face în Bibliografia generală este să lucreze, e drept, cu simulări. Însă simulările lui, lumile inventate (din cărțile inventate) sunt crude, sunt vii, ba chiar mai mult – au propria viață. Când le întoarce spatele, scriitorul nu le abandonează, ci le eliberează, le lansează, le pulverizează. El știe că ce e pus în cuvânt rămâne în cuvânt. Poate de-abia de aici începe adevărata călătorie a invențiilor lui MHS, adevărata lor misiune – cea de a-și testa limitele propriului nume. Și, deși operează cu imitații, cu variante posibile, acesta îi face un mare cadou cititorului – nu îl pune să aleagă între ele. Astfel, realitatea cu care se alege la final nu e niciodată înjumătățită, ci întotdeauna completă.

Modul de funcționare al literaturii lui MHS constă, în cele din urmă, într-o permanentă impregnare cu idei a realității, o neîncetată îmbibare a ei în limbaj – e important ca mașinăria cu puteri miraculoase să nu stea nicio clipă pe loc. Construită ca o enciclopedie fără sfârșit, Bibliografia generală se asigură să capteze până și cea mai mică emisie de energie. MHS a fost străfulgerat de o intuiție foarte bună când a scris, în ultimele două rânduri, "Lăsați din mână cartea, dacă înțelesurile refuză să se reveleze. Așteptați puțin. Așteptați anul 2040."[15]

Și chiar puțin mai e de-așteptat acum. Ce gând frumos e gândul așteptării.

Bibliografie

BORGES, Jorge, Luis: Opere. Volumul întâi. București: Editura Univers, 1999.

CRĂCIUN, Gheorghe: Pulsul prozei. Iași: Polirom, 2018.

SIMIONESCU, Mircea, Horia: Bibliografia generală. București: Nemira, 1992.

SIMIONESCU, Mircea, Horia: Dicționar onomastic. București: Editura Humanitas, 2008.

[1] Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei. Iași: Polirom, 2018, p. 95.

[2] https://dexonline.ro/definitie/boal%C4%83.

[3] https://dexonline.ro/definitie/copil%C4%83rie.

[4] Mircea Horia Simionescu, Dicționar onomastic. București: Editura Humanitas, 2008, p. 6.

[5] Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală. București: Nemira, 1992, p. 307.

[6] Ibid., p. 21.

[7] Ibid., p. 24.

[8] Ibid., p. 29.

[9] Gheorghe Crăciun, loc. cit.

[10] Mircea Horia Simionescu, op. cit., pp. 178-179.

[11] Ibid., p. 237.

[12] Ibid., p. 243.

[13] Jorge Luis Borges, Opere. Volumul întâi. București: Editura Univers, 1999, p. 276.

[14] Mircea Horia Simionescu, op. cit., pp. 288-289.

[15] Ibid., p. 314.