Revistă print și online

Don Basilio for ever

Audacter calumniare, semper aliquid haeret

Francis Bacon

Stau strâmb (nu doar pentru că mă doare spatele), ca să încerc să gândesc drept: da, sigur că am fost și eu calomniator. Când m-am simțit atacat, când am ajuns la capătul răbdării, când m-am înfuriat, când m-am simțit nedreptățit, am răspuns cu metoda calomniei, exagerând defectele, micimile și păcatele adversarului, învecinând adevărul cu minciuna, presupunând, fără prea multe dovezi, comploturi și cabale. Sora bună a calomniei este orbirea provocată de mânie. De cele mai multe ori, după o vreme, încep să regret vorbele aruncate și să mă îndoiesc de propria mea judecată din clipele de cecitate. Dar, și în mintea mea, convingerea că, dincolo de forma calomniei, în fond, aveam dreptate să mă apăr, pe orice cale, rămâne. Fiind, totuși, destul de tolerant cu mine însumi (altfel n-aș putea supraviețui: până la urmă, trebuie să mă împac cu propria conștiință), am ajuns ca, adeseori, să nu mai tratez calomnia de pe cotidianul meu facebook cu aceeași revoltă ca pe la începuturile rețelei. Sigur, am învățat să o recunosc, am învățat să fiu prudent cu revoltații de serviciu, să zâmbesc, horribile dictu, îngăduitor, atunci când se vede de la o poștă că altcineva este calomniat. Iar când eu însumi devin victimă a calomniilor, de cele mai multe ori din partea unor persoane pe care le cunosc vag sau deloc, mă limitez la a da block și a uita incidentul. Până la urmă, am învățat că n-are rost să îmi fac sânge rău și să îmi pierd vremea răspunzând la toate mizeriile. Am învățat că "foaie verde lobodă, gura lumii slobodă". Nu îi voi putea convinge pe toți de dreptatea mea. Iar dacă cei care mă calomniază sunt oameni pe care îi consideram prieteni, încerc să îi ignor pe viitor. Rețelele sociale, cu aparenta lor democrație și libertate totală de expresie, în condițiile lipsei contactului direct, vizual, a împărțirii aceluiași aer din încăpere, favorizează aroganța, atacurile josnice și limbajul agresiv. După ce am ajuns la această concluzie, am devenit, eu însumi, mult mai rezervat în lansarea unor atacuri care să poată fi considerate calomnii. Desigur, vorbesc despre calomnii mărunte, demne de rețelele sociale, nu de marile calomnii, ascunse în denunțuri penale. Acolo nu am cum să fiu la fel de acomodant.

Istoria e plină de calomniatori. Politicienii sunt marii maeștri ai calomniei, pentru că arma calomniei este cea mai facilă unealtă în lupta politică. Atunci când prezumi că cei pe care îi conduci sunt proști și inculți, e greu să recunoști că adversarul are și merite și să te bazezi doar pe bunul simț al alegătorilor. De cele mai multe ori, e mai simplu să arunci toate păcatele imaginabile în cârca adversarului. Atunci când politicianul este și dictator, calomnia devine singura formă de expresie a atacului. Bolșevicii, naziștii, fasciștii, comuniștii de toate spețele, simplii dictatori fără ideologie au excelat în utilizarea acestei arme, sprijinindu-se pe spaima de moarte, complicitate criminală și lașitate.

Când eram elev, am aflat, cu indignare, că idolul meu, Caragiale, fusese calomniat de un oarecare Ionescu-Caion, într-o vreme în care, deja, plagiatul ajunsese să fie considerat o infracțiune, nu ca la începuturile modernității, când copierea făcea parte din normalitate. Cred că atunci, cam pe vremea când am ascultat, prima oară, Nunta lui Figaro, am învățat definiția calomniei. Astăzi, după jumătate de secol de viață în mijlocul calomniilor și al calomniatorilor, mi-am dat seama că fenomenul nu va putea fi stârpit niciodată. Sigur, calomniatorii trebuie devoalați și, pe cât posibil, izolați, mai ales atunci când victimele lor sunt persoane fragile sau, în orice caz, mai puțin faimoase decât atacatorii. Eticheta calomniatoare plasată pe fruntea cuiva de către o celebritate poate exclude victima din societate. În sens invers, e mai greu de acceptat că un mare artist sau filosof poate fi și infractor sau doar imoral. De cele mai multe ori, celebritatea asigură o aură de infailibilitate și aparența rostirii unor adevăruri relevate. Așa încât, ferește-mă, Doamne, de celebrități, că de anonimi mă păzesc și singur!

Virgil Ștefan NIȚULESCU

Doctor în istorie, directorul Muzeului Național al Țăranului Român (MNTR), redactor șef al Revistei Muzeelor și profesor asociat la Universitatea din București.

în același număr