Monica Lovinescu este seismograful unei conștiințe atomiste a ceea ce înseamnă o conviețuire organică dintre etic și estetic, fără a cădea pradă vreunei forme de angajare sau de distorsiune a realității în detrimentul unui alt deziderat în afara celui de justiție sociopolitică și de dominație fulminantă a Artei. Născută într-o constelație a conduitei intelectuale, numele de familie i-a asigurat ab ovo un gust vertebral pentru modern, rigoare, prestanță și cunoaștere. Respingerea Monicăi Lovinescu față de orice formă de extremism politic și încăpățânarea sa în combaterea atrocităților istoriei au format osatura activității desfășurate în lungul său exil politic în Paris, unde a reușit să-și creeze o celulă de difuzie a sentimentului de năzuință către libertate într-o jumătate de Europă căzută în ochiurile tenebroase ale istoriei calamitare ce s-a revărsat peste ea. Emisiunile de la Radio Europa Liberă nu erau doar apanajul unei iradieri cu patosul adevărului într-o lume a mistificării, ci și vectorul de transmisie a unei voci indelebile ce purta cultura drept fanion al evadării interioare.

Vladimir Tismăneanu o pune pe soclu pe Monica Lovinescu (fapt ce i-ar fi displăcut profund, dar posteritatea se ocupă de revendicările despuiate de orice modestie) și o arată în postura sa de gânditoare în sensul ce o echivalează cu ideea de gnoseologie așa cum era recuperată de renascentiști. Licențiată în Litere, cu propensiuni cinematografice, ahtiată după artă ca un consumator rapace de viață, analistă meticuloasă a fenomenelor politice, om de un civism activ și salutar pentru o perioadă în care umanitate se debusolase în labirintul atâtor orientări ideologice, iată doar câteva materii-prime topite în figura Monicăi Lovinescu pe care Etica neuitării le recuperează, în ciuda etichetei generale a subtitlului de Eseuri istorico-politice. Pentru Monica Lovinescu, istoria și politica sunt consubstanțiale cu umanismul cercetării, ca atare toate adiacențele acestor două componente sunt prinse în discursul ei – literatura ocupând un loc central, deoarece ea are forța de a pune în serviciu și/sau deserviciu orice miză socială (drept care este și mutilată atât de des prin cenzură).

Însă, totuși, putem găsi în opera Monicăi Lovinescu o "etică" anume, cu sistem și organizare prescriptivă? Evident că nu – nu numai că finalitatea cronicilor nu era una filosofică, dar înseși declarațiile Monicăi Lovinescu o arată a fi "un instrument de măsură" (așa cum o caracterizează Ioana Pârvulescu). Ea doar voia să comunice tranșant și dezinhibat realitățile pe care intelectualii români rămași în țară nu puteau să le clameze. De altfel, până și intervențiile Monicăi Lovinescu erau puse adeseori într-o formulă discursivă elegantă și mai puțin tăioasă, întrucât era conștientă de repercusiunile pe care le poate avea o declarație nechibzuită și intempestivă, sub imperiul emoțiilor și al judecății piezișe. Prin urmare, unde se regăsește această "etică a neuitării"? Evident, Vladimir Tismăneanu nu țintea să compună un microtratat de etică în sensul științific al termenului, doar că, luându-ne măsurile de rigoare, asta a și obținut, înrădăcinat în "hermeneutica libertății" pe care subtil o teoretizează în prefața ediției. Cronicile înscrise în volum au densitatea unor adevărate reflecții, prin care nuanța reușește să salveze memoria istorică și enunțarea ei să-i redea substanța.

Într-o elegantă și densă cronică, François Furet și deconstrucția iluziei comuniste, Monica Lovinescu își pune în ecuația exegetică dozajul analitic și simțul talerelor pentru a scoate la suprafață trei axe directoare ale adevărului postdecembrist: (a) Teama de revizitare a unei răni ce abia a reușit să se benignizeze; (b) Nevoia de acceptare a comunismului de facto ca pe o mașinație sovietică susținută excedentar; (c) Asocierea extremismelor de orientări "opuse" ca desprinse dintr-un trunchi comun și seducătoare prin reducționismul logic. Acesteia i se adaugă și militantismul pentru dezarhivarea documentelor secretizate privind subteranele atroce ale pârghiilor sovietice în lume, în speță, agenții KGB transplantați pentru a lichida forțele disidente. Vedem, așadar, o "etică a neuitării" în formulările directe și tăioase ale Monicăi Lovinescu, în apelul către luarea simțului ponderării și aplicarea lui în toate compartimentele dezafectate de peste 40 de ani de dictatură comunistă. Aceeași principialitate a egalizării efectelor o aplică și într-o altă cronică, în Asimetria indulgenței (sintagmă celebră preluată abil de la Ferdinand Mount), unde autoarea atacă un alt front extrem de sensibil al totalitarismului de secol XX, anume dizarmonia în discursurile de atașare a balastului vinei pe umerii tiranilor dictatori. Este, în speță, etern-disputata deflagrație ideologică Holocaust vs. Gulag, pe marginea căreia se inflamează spiritele multor istorici. S-a argumentat o "supremație" a ororilor Holocaustului în fața lichidărilor terifiante din Gulag prin lipsa de bază rațională a nazismului și fascismului. Născute dintr-un derapaj ontologic schizoid, cele două formule ale extremei drepte au primit statutul de abatoare principal culpabile pentru atrocitățile veacului trecut. Monica Lovinescu nu preia deja masticată această idee și chiar se raliază nevoii de egalizare a celor două sisteme de exterminare pentru a putea evita orice alt derapaj. Ce face în fapt Monica Lovinescu este să intuiască traiectoriile de corsi i ricorsi ale istoriei pe care de la Vicco le cunoaștem și să evite orice formă de reabilitare a formulelor de comunism ce au dus la morți colosale (că se numește leninism, stalinism, maoism, castrism etc.)

Etica neuitării este, pe cale de consecință, nu doar o politică imanentă de a fi, ci și o articulare naturală între trauma macroistorică și cea microistorică. Dar cea mai importantă marcă a Monicăi Lovinescu, într-un sens al unei trăsături istorice și psihologice a personalității sale, este transparența sinelui, extirparea oricărei forme de ambiguitate a afilierilor. Spre deosebire de Sebastian care își tulbură propriile confesiuni până și din Cum am devenit huligan, devoalând abia în 1935 un miez din adevărata sa scindare interioară, Monica Lovinescu nu recurge la niciun soi de escamotare a straturilor psihologice ale sinelui. Tocmai de aici și posibilitatea ei de a fi purtătoarea emblematică a unei magme etice revărsate în cele mai echilibrate construcții textuale – luciditatea propriului echilibru născut, paradoxal, dintr-o combativitate care comportă iluzia angajării –, fapt pentru care ar fi util să urmărim dimensionarea ediției de față la scala înțelegerii "eticii neuitării". Iată care ar fi aceste dimensiuni: (1) Neuitarea biografică – este evident că traiectul turbulent și bântuit de atacuri extrem de puternice nu putea să nu lase amprente adânci care aveau să resurfacteze în momentul ieșirii pe unde scurte a cronicilor sale; (2) Ața ascunsă a literaturii – a vedea literatura ca un produs al menghinei ideologice (cu inserturi de compromis sau nu) și a decela nivelurile de vehiculare a paradigmelor ideologice în literaturile "extra-cortinale" (în sensul Cortinei de Fier); (3) Figurația artistului în lume – nevoia de plasare a creatorului de artă și într-o rețea a pozițiilor sociale, respectiv a influențelor sale în realitatea cotidiană sub care își exercită forța; (3) Deziluzie și dezabuzare a "eroului" – etica personalităților politice pe care istoria le-a arhivat printr-o imagine ideală, însă care pe Monica Lovinescu au (dez)amăgit-o, tocmai deoarece denudarea lor de idealism dădea simțul astringent al realului.

Biografia Monicăi Lovinescu este o diferențială elementară a tot ceea ce va deveni activitatea ei radiofonică și politico-culturală. Plecată în Franța în 1947 cu ultimul tren, întoarsă la vama din Viena, strecurată în tren din nou, în vagonul cu cărbuni, scăpată ca prin urechile acului de o inspecție violentă a soldaților, reîntoarsă de către americani și, finalmente, printr-un alt tertip, stabilită definitiv la Paris. Alături de partenerul ei de-o viață, Virgil Ierunca, unul dintre cei mai interesanți reprezentanți ai exilului românesc, dat fiind faptul că se plasa în spectrul politic în zona socialistă (de care se va dezice complet ulterior), Monica Lovinescu își construiește o fortăreață umană din care se ridică pentru a combate pericolul înspăimântător pe care îl constituia extrema stângă, materializată în stalinismul generalizat din România la acea vreme. Franța a fost terenul ideal pentru ca Monica Lovinescu să-și ascută armamentul "pașoptist", având în vedere că anii ʻ40-ʻ50 au reprezentat pentru statul francez apologia comunismului și promovarea unui marxism în calitatea sa de utopie îmbrățișată orbește. Firește că această vrajă ce declanșează cecitate ideologică este reflexul unui contact mult prea violent cu atrocitatea nazistă ce a fracturat Franța și a generat o panică inimaginabilă. Pentru Monica Lovinescu, o asemenea climă era, poate straniu, ideală, deoarece lipsea praxisul comunist. Este mult mai ușor să combați o ideologie în absența manifestării ei la nivelul regimului politic al statului (de unde și dificultatea luptei contra legionarilor români din a doua jumătate a anilor ʻ30). Știind ce înseamnă o punere în scenă a doctrinelor de stânga, Monica Lovinescu a adus argumentul de necombătut al propriei experiențe biografice și al turbidității României din anii 1944-19467, cu cele două guverne Sănătescu (1944), cu guvernul Rădescu (1944-1945) și cu apogeul dezagregării, reprezentat de guvernul lui Petru Groza (1945-1947).

Climaxul biografic al Monicăi Lovinescu, pe care iremediabil îl vom regăsi drept agent acutizator în cronicile posterioare evenimentului, este reprezentat de atentatul din 1977, în urma căruia este dusă la spital în comă. Un asemenea impact se regăsește în simțul și mai bine măsurat al judecării celor ce au fost exonerați de vina execuției unor ordine ale regimului împotriva umanității și care s-au reconvertit printr-o demagogie intolerabilă într-o democrație în lideri de stat și membri activi ai politicii. Cronica Neuitarea cea de toate zilele nu doar că știe să-și comporte condensarea ideatică până la un nivel chintesențial, dar trage și un semnal de alarmă pentru posteritatea ce pare că devine din ce în ce mai îmblânzită și ingenuă față de cei care se prezintă public drept reconvertiți la noua ordine a statului. Prin cronica aceasta, Monica Lovinescu așază de la bun început bazele unei politici culturale și morale a păstrării vii în memorie a tot ceea ce înseamnă portofoliu de acțiune și de justețe a privirii asupra celor ce trebuie să primească oprobriul social. În ciuda acestei trăsături definitorii pentru optica Monicăi Lovinescu, ea nu cade în plasa extremismului vindicativ și chiar separă apele cu o netezime a actului demnă de invidiat. Despre Malraux, scrie aproape un omagiu la moartea sa, moment în care îi prezintă adevărata natură biografică. Pe lângă ipostaza sa incontestabilă de lider al unei întregi școli de coagulare a imaginarului literar în jurul condiției umane aduse în centrul turbionului ontologic, Monica Lovinescu îl privește pe Malraux drept un individ ce a cunoscut răul în forma sa cea mai pură și care tot ce a dorit până la moarte a fost o ideologie salutară de la marasmul uman în care aterizase. Iată că nu numai dozimetria este un constituent fundamental pentru "etica neuitării" a Monicăi Lovinescu, ci și simțul imanentului. Ceea ce contează, la urma urmei, este substanța ontologică pe care omul nu și-o poate altera într-atât cât să decadă în altceva (indeterminarea pronumelui să fie înțeleasă în multiplicitatea de sensuri la care poate trimite). Ea mereu va ieși la suprafață și Monica Lovinescu țintea exact înspre acea redare cât mai sensibilă a tușelor diferențiatoare.

Acest fapt nu înseamnă că simțul autoarei nu dădea greș – la urma urmei era uman – și tocmai asta transpare din cele două mari deziluzii suferite de ea. Hrușciov și Gorbaciov sunt aceștia și, în răspăr față de marca lor generală asupra istoriei totalitarismului, Monica Lovinescu le vede reticențele și compromisurile interioare pe care cu greu le pot ascunde. Asemenea observații apar în cea mai extinsă cronică a ei din ediția prezentă, anume cea despre Furet, amintită mai sus, și o materializează pe Monica Lovinescu în calitatea ei ineluctabilă de analist al detaliului de persoană. Probabil că mefiența a jucat un rol foarte important în economia schemei mintale, dar ceea ce a rezultat a fost o corespondență aproape izomorfă cu realitățile devoalate de cursul istoric.

În orice caz, puterea unei astfel de conștiințe nu numai că a adus culturii române o figură a exilului pe care orice istorie intelectuală o poate revendica imediat, dar a și creat o epistemă din care să se culeagă nevoia unei circumspecții constante atunci când se erijează din vulgul agitat câte o personalitate de o candoare îndoielnică și chestionabilă până la revelația nefastă a răului ce poate adăsta camuflat.