Revistă print și online

Cele șapte fiice ale împăratului

Ceea ce urmează să povestesc este, dintr-o oarecare perspectivă, nepotrivit în contextul scrierii memoriilor mele, de vreme ce amintirea nu îmi aparține în totalitate. De fapt, nu-mi aparține aproape deloc, având în vedere că am fost o doar o simplă spectatoare a desfășurării sale. Dar, pentru că povestea în sine prezintă un caracter de-a dreptul fantastic, nu o pot lăsa pradă uitării generale.

Cum spuneam mai devreme, povestea nu îmi aparține mie, ci curiosului locatar de la etajul trei din același bloc cu mine, pe vremea când locuiam în gazdă pe strada Speranței, pentru că naveta era mult prea costisitoare. De el îmi amintesc și acum cu dragul ce însoțește imaginea oricărui mentor: înalt și deșirat, adus de spate și cu umerii strânși, dintre care își întindea gâtul uscat când vorbea, domnul Homer Iliade (tatăl său avusese o mare pasiune pentru cultura Grecii Antice și una și mai mare pentru sticlele de rom) locuia singur, petrecându-și majoritatea timpului citind sau scriind. Ne-am întâlnit prima dată în cadrul cenaclului literar "Iluminiștii", când dumnealui mi-a făcut o analiză rece și calculată a dragii mele nuvele "Reminiscențe", pe care o scrisesem cu atâta pasiune. Criticile sale m-au descurajat și eram gata să capitulez în fața lacrimilor și a deznădejdii, când m-a prins din urmă pe scări și mi-a zis gâgâind:

— Să nu disperați, domnișoară, aveți condei și un talent semnificativ mai mare decât majoritatea scriitorilor publicați în ziua de azi! Vă lipsește doar experiența, dar cu asta vă pot ajuta eu, dacă îmi veți permite. Oamenii ca noi ating într-un an ceea ce alții câștigă în zece, asta dacă știm căror cărți să ne dedicăm timpul liber.

De atunci, îmi petreceam orice moment liber în sufrageria domnului Iliade, care era de fapt o bibliotecă, cum era de altfel întreaga sa locuință. Singurul spațiu neticsit cu cărți era bucătăria micuță. Domnul Iliade fusese profesor universitar și, de când se pensionase, prefera să spună că muncește pentru cultură. Am aflat că avea aproape 60 de ani, lucru ce m-a surprins, având în vedere părul negru și bogat și mersul sprințar. Când mi-a spus că este născut pe 29 februarie, am înțeles de ce îmbătrânea așa de greu. Din respect pentru marele Homer, domnul Iliade își ruga discipolii și apropiații (de care mă îndoiesc că erau prea mulți) să îi spună doar "Om", creându-și astfel un diminutiv neobișnuit. Orele petrecute cu Om aveau un caracter atemporal, ori se scurgeau foarte greu, ori se opreau cu totul. Purtându-mă prin întunericul obscur al minților de geniu, Om îmi explica anatomic structura gândirii lor, amintindu-mi că nicio idee nu este originală și că fiecare mare operă de artă își are esența succesului într-un lucru simplu. Căutând simplitatea, am învățat că nu frazele complicate, lungi și doldora de metafore fac o scriere valoroasă, ci capacitatea scriitorului de a-și explica ideea atât pe înțelesul academicianului, cât și pe cel al omului simplu. La început, m-am revoltat împotriva acestei idei; în înfumurarea mea, eram de părere că intelectualii, marii gânditori ai secolului, ar trebui să seteze un anumit model, spre ale cărui valori să tindă întreaga societate, nu să se coboare la nivelul ei, simplificându-și genialitatea.

— Te înșeli, Anda dragă, mă contrazicea Om mustăcind. Privești întreaga problemă dintr-o perspectivă șuie. Aici nu e vorba de amplificarea sau simplificarea genialității, ci pur și simplu de adaptare. Omul de geniu nu trebuie să-și taie din avânt, minimalizându-și ideea, ci pur și simplu să zboare puțin mai jos și mai încet, adică să o prezinte într-o formă accesibilă tuturor. Esența rămâne aceeași, doar ambalajul se schimbă, continuă întinzându-mi o bomboană de ciocolată "Bucuria", care era însă învelită într-o hârtie nouă, de un roz pal.

Această prietenie dintre mine și Om mi-a schimbat perspectiva asupra vieții și, curând, influența lui și a discuțiilor noastre s-a putut observa în scrierile mele. Mai puțin pasionale și mai puțin sentimentale, dar semnificativ mai analitice și mature, acestea au fost primite cu entuziasm de membrii cenaclului "Iluminiștii", cu ajutorul cărora am reușit să-mi fac debutul în lumea scriitoricească. După doi ani de studiu alături de Om, a apărut pe rafturile librăriilor primul meu roman: "Androginie inversă", care s-a bucurat de un adevărat succes. Am sărbătorit această reușită în biblioteca lui Om, cuibărită confortabil în fotoliul vișiniu și ros, ținând în palme o ceașcă fierbinte de ceai de tei. Om, din locul lui, discuta din nou și din nou tema romanului meu, entuziasmat de orice simbol pe care îl interpreta.

— Să știi, Anduțo dragă, că sunt tare mândru de tine! mi-a zis deodată, privindu-mă cu căldură. Ai reușit să asimilezi într-un timp scurt un secol de idei și concepte, iar din munca ta a rezultat un roman atât de frumos! Trebuie să recunosc, la început, am fost sceptic auzindu-ți tema. "Ei, mi-am zis, va fi doar un alt roman de dragoste, nimic din ceea ce nu am mai văzut deja la Cella Serghi sau Anișoara Odeanu!". Dar tu ai tratat această temă a iubirii altfel: nu ai urcat-o pe culmi, transformând-o în dragoste tragică, dar nici nu ai disecat-o analitic, considerând-o un proces de autosugestie. Tu ai căutat simplitatea. Ai coborât iubirea în cotidian și, găsind dezamăgirea căsătoriilor nefericite și încheiate brusc în divorțuri, nu ai criticat-o, ci ai scris-o cu tristețea firească ce o însoțește. Și, pentru ca ai ajuns atât de departe încât să vezi adevărata oglindire a iubirii în realitate, cred că e timpul să îți povestesc despre cele șapte fiice ale Împăratului și despre cât de nepotrivită poate fi dragostea uneori.

M-am îndreptat interesată, trezită din toropeala ceaiului de tei de promisiunea unei povești. Profesorul Iliade privea pierdut în gol, încercând probabil să-și dea seama de unde să înceapă. După o scurtă frământare, își drese glasul și mă privi drept și hotărât.

*

"Atunci când am auzit prima dată despre Împărat, eram student în anul al II-lea la Filosofie. Fiind la a doua facultate și născut cu un ego cu personalitate, eram suficient de tânăr și prea puțin deșteptat la minte pentru a considera că le știu pe toate. Înfășurându-mă în coconul meu de superioritate, refuzam să ies din găoace, crezând că am reușit la cei 27 de ani ai mei să fi depășit de mult imago-ul ce-i speria pe restul. Trebuie să iei în considerare că oamenii ca mine și ca tine, foarte inteligenți, trăind constant într-o fugă în salturi, sunt atât de obișnuiți cu arderea etapelor încât atunci când văd cât de departe sunt ceilalți, nu au cum să nu fie narcisiști. Iar eu nu eram doar un înfumurat, ci eram și unul conștient de asta. Îmi petreceam majoritatea timpului citind încruntat în camera mea sau ascultând cu o ușoară ironie explicațiile profesorilor de la seminar, pe care îi consideram învechiți. Într-o vreme, abia de catadicseam să mai trec pe la cursuri. Dacă m-ai fi întâlnit atunci, dragă Anduțo, cred că m-ai fi disprețuit puțin, considerându-mă doar un alt Gheorghidiu nefericit și nemulțumit; și cum tu nu ești o Elă frivolă, cel mai probabil că nici nu m-ai fi luat în seamă. Dar să lăsăm asta, despre tinerețea mea vom vorbi cu altă ocazie, poate la publicarea următoarei tale cărți.

Cum spuneam, tot în această perioadă de izolare totală de oameni am auzit de Împărat. Și tot atunci l-am și întâlnit, grație insistențelor unui coleg de facultate, Boris Serafimovici Zepa. Nu-mi plăcea de el pentru că era mic, gras și miop, cu părul blond, rar și căzut lins pe frunte. Pentru că venea dintr-o Rusie Sovietică, încerca orice lucru banal și stupid, fiind mereu în căutare de senzații noi. Ca să îți faci o idee, imaginează-ți un Pierre Bezuhov mai incult și mai îndrăzneț. Îmi era deci destul de antipatic, și cum trăcăneala lui mă deranja, am mers cu el la una dintre seratele acestui Împărat de care tot vorbea.

Împăratul locuia într-o casă mare, puțin roasă pe la colțuri, din strada Șansei, la numărul 8. Țin minte asta pentru că, intrând, am observat că plăcuța de tablă vopsită căzuse într-o parte și optul semăna cu infinitul. Și mai știu că m-am bucurat grozav când am aflat că Împăratul era, de fapt, un bătrân simplu și cam surd, îmbrăcat ridicol într-o robă vișinie și cu o barbă de alchimist. Îl chema Faustin Isidor și, deși nu a precizat, părea să fie trecut de 80 de ani. Nici acum nu ți-aș putea spune cu ce se ocupa exact, dar știu că l-am cunoscut în cadrul unui seminar non-formal și destul de straniu: în sufrageria ticsită cu tot felul de ciudățenii, de la colivii goale până la măsuțe de ceai suspendate de tavan, stăteau care pe unde apucau studenți de o vârstă cu mine sau poate chiar mai tineri, care ascultau încordați cuvintele domnului Isidor. Întreaga scenă îmi părea atât de nefirescă încât am crezut că visez, că mintea îmi juca feste, sătulă de atâta studiu. Amuzat de seriozitatea celorlați și frustrat că vorbele bătrânului nu m-au prins și pe mine în mreje, m-am ridicat să plec. Dar chiar când am deschis ușa grea de mahon de la intrat, o muzică a început să cânte și m-am trezit prins într-o mulțime apărută de nicăieri. Împingându-mă și strivindu-mă aproape, masa neomogenă de oameni s-a concenterat într-un cerc, avându-mă pe mine în mijloc, dansând nebunește pe ritmul muzicii asurzitoare. Își ascundeau chipurile sub măști albe, iar umbrele lor erau nefirești de lungi, atingând tavanul și unindu-se toate într-un punct, formând parcă deasupra mea o colivie. Panicat, m-am luptat să ies din această horă demențială. Curtenii mă strângeau din ce în ce mai tare și, la un semn, muzica a încetat și mulțimea a tăcut. Apărut deodată lângă mine, Împăratul mi-a așezat ceremonios pe creștet o pălărie de bufon, făcându-mi o plecăciune ironică. Apoi izbucni într-un hohot de râs puternic, urmat de curtenii săi mascați. Acoperindu-mi urechile și închizându-mi strâns ochii, m-am prăbușit la podea, ostenit și înfricoșat.

Când i-am deschis din nou, stăteam în fotoliul turcesc în care mă așezasem la începutul serii. Judecând după razele ce intrau prin deschizătura draperiilor vernil de catifea, părea că soarele abia răsărise. Mi-am frecat ochii confuz și picățele aurite de puncte mișcătoare mi-au inundat întunericul pleoapelor. Apoi am observat uimit că nu eram singur; lângă mine, pe o pernă uriașă cu motive persane, sătea o femeie, ținând în poală niște andrele de care atârna un material tricotat și căutând ceva pe sub fotoliul meu. Cu un zgomot scârțâitor, ușa se deschise și intră domnul Isidor (căruia îi voi spune de acum Împăratul) însoțit de două fetițe gemene. Când dădu cu ochii de mine, zâmbi voios, frecându-și palmele; nu mai era îmbrăcat în roba ciudată, ci purta un costum de tweed vernil, căruia îi asortase o vestă bej și niște pantofi maronii. Nu înțelegeam nimic; acum câteva minute eram prins într-o imitație de prost gust a Bacantelor, condusă de un preot la fel de nebun ca Pălărierul, și acum singurul nebun sunt eu, intrus în casa unor oameni pe care nu îi cunoșteam.

— Bună dimineața! vorbi Împăratul oferindu-mi o ceașcă de cafea tare. Nu cred că am avut ocazia să ne cunoaștem cum trebuie. Eu sunt profesorul Faustin Isidor, dar discipolii mei, din cine știe ce motiv, preferă să mă numească Împăratul. Împărăția însă îmi lipsește, astăzi sunt doar cerșetor. Umilul meu cămin este singurul avut pe care îl am aici, și îți stă la dispoziție, după cum poți observa și singur, adăugă zâmbind cu înțeles.

— Profesor, ați spus? am întrebat sorbind ușor din lichidul fierbinte. Ce predați? La întâlnirea de seara trecută am observat câțiva dintre colegii mei de facultate, dar nu v-am văzut prin campus. Pe de altă parte, temele abordate de dumneavoastră au fost adevărate adevărate probleme filosofice...

— Chiar așa?! mustăci Împăratul mângâindu-și barba. Nu credeam că am reușit să vă trezesc interesul...

— Dimpotrivă, v-am ascultat cu cea mai mare atenție! (Mințeam, habar n-aveam despre ce discutase până să înceapă calvarul). Unde o fi Boris? întreb ca pentru mine.

— E plecat de mult, vorbi una dintre gemene, privindu-mă fix.

— ... de mult, o îngână cealaltă. Avea o treabă urgentă de rezolvat, își căuta un amic, pe care, chipurile, îl pierduse.

— Era poate cam amețit, doar știi că Mirandolina face ceaiul prea tare, pufni în râs prima geamănă. Închipuie-ți, mi se adresă brusc, îl caută pe Homer!

— ... pe Homer! continuă cealaltă. Cum să îl pierzi acum pe marele Homer?

— Pe Homer? Păi Homer sunt chiar eu! Eu! strig ridicându-mă agitat, simțind o durere ascuțită în tâmplă. De ce râdeți? Eu sunt Homer, Boris mi-e prieten, prieten drag, trebuie să îl găsesc dacă mă caută...

— L-am găsit! exclamă jubilând o voce de jos și de sub masă își ridică capul ciufulit femeia din pernă. Uf, ce l-am mai căutat! Mi-a căzut ghemul chiar sub fotoliul domnului Iliade și nu am putut termina împletitura!

— Văd că deja ai cunoscut-o pe Ivs, una dintre fiicele mele, interveni Împăratul. Ivs, dragă, ți-am spus de atâtea ori să nu mai faci asta cu discipolii mei! Haide, dă-mi ghemul!

— Dar n-am terminat de împletit! protestă tânăra bosumflându-se. Și-apoi, domnul Iliade nu este discipolul dumitale, tată. Este aici din pură plictiseală.

— Cred că este cazul să mă retrag, am spus ridicându-mă ofensat. Ivs, privind spre mine, flutură din gene cu un zâmbet șiret și, pentru o fracțiune de secundă, o mască albă i-a acoperit chipul. Tresar surprins și îmi feresc privirea. Vă mulțumesc pentru găzduire și îmi cer iertare pentru deranj! Nu obișnuiesc să adorm din senin, chiar nu înțeleg ce s-a întâmplat...

— Nu vă faceți griji, nu a fost niciun deranj! De altfel, era nevoie să adormiți pentru a se putea întâmpla cele ce vor urma, zâmbi Ivs ridicându-se. Haideți, vă voi conduce.

— Stați puțin, interveni o voce nouă, băiatul nu și-a terminat cafeaua! Nu se poate să plece așa, ce fel de gazde suntem? Te rog, haide, ia loc, temină de băut! Dorești un biscuite?

Mă opresc nehotărât lângă ușă, cu Ivs ținându-mă strâns de braț într-o parte, și gemenele privindu-mă fix de cealaltă. Lângă Împărat apăruse p femeia înaltă, trecută de prima tinerețe, care îmi zâmbea cald și poate puțin prea larg. Pe măsuță apăruse ca din senin un platou de prăjituri și altul cu biscuiți de casă, alături de o tavă cu ceai aburind. Ivs mă trase ușor spre ușă, dar renunță văzând privirea Împăratului. Mi-am reluat locul pe fotoliul turcesc, sorbind din cafea și privind nesigur chipul gazdelor mele, ce mi se păreau mult prea prietenoase. Doamna care mă invitase să îmi termin cafea mă studia atent, urmărind cursul ceștii. Ivs, plictisită și fără andrele, răsucea un fir de păr pe deget, mormâind în barbă o romanță cam deocheată. Gemenele se așezaseră în jurul Împăratului, privindu-mă în continuare fix.

— Hermina ține foarte mult la tradiții, iar una dintre tradițiile familiei noastre este aceasta, explică Împăratul indicând cafeaua.

— A terminat!exclamă nerăbdătoare Hermina și uimitor de repede, ajunse lângă mine. Ia să vedem! Hm... destul de complicat... nu prea lași loc și altora! Dar o să te descurci în viață, și încă chiar bine! Nu vei avea palate, dar nici nu-ți trebuie, căci tu nu urmărești bogăția. Văd o servietă și un piedestal... o sală de clasă, da, cel mai probabil vei fi profesor, dar nu orice fel, ego-ul tău se va asigura că va fi observat! Ooh! O ruptură...

— E grav? mă alarmez, aplecându-mă spre ceașca goală.

— O inimă frântă, murmură afectată Hermina, iar în spatele ei Ivs își dădu ochii peste cap. Știi, domnule Homer, oamenii se nasc cu o singură șansă de a iubi cu adevărat, toate celelalte sunt doar încercări oarbe de a recâștiga cea au pierdut. Și sunt foarte puțini cei care nu își ratează această șansă.

— Bine, dar dacă este momentul potrivit, de ce există inimi frânte?

— Pentru că momentul nu este doar timp, ci și spațiu, interveni Împăratul. Și cele două fețe ale cronotopului nu se întâlnesc întotdeauna în același loc.

— Vei iubi foarte mult, dar nu cum trebuie, își continuă predicția Hermina, și pentru că vei iubi cu totul, nu va mai fi loc în viața ta pentru altceva. În final, vei fi singur. Dar nu dezamăgit, nu, pentru că în ciuda neîmplinirii dragostei, vei avea o viață realizată!

O clipă am rămas în tăcere, încercând să înțeleg. Firescul casei Împăratului mi se părea atât de straniu, atât de nefamiliar cotidianului încât singura explicație logică era că eu încă visam, că undeva în realitatea pe care o trăiesc, mintea mea plictisită și-a creat o existență paralelă. Și poate că aș fi atribuit întreaga întâmplare unui vis ciudat dacă ea n-ar fi intrat pe ușă chiar în acel moment.

Nici până în ziua de azi nu-mi pot explica reacția pe care am avut-o la vederea ei și, oricât de ilogică ar părea ideea, știu că am iubit-o din prima clipă, poate chiar de dinainte. În momentul în care i-am întâlnit ochii, nefirești de mari și de albaștri, toate grijile mele s-au evaporat și am fost cuprins de o moleșeală plăcută. Oftând, mi-am lăsat bărbia în palme și am urmărit-o; toți ceilalți se estompaseră în coloane de ceață, iar vocile lor îmi păreau un zumzăit enervant. Nu știu cât timp am rămas împietrit, dar când m-a tras Ivs de braț, ceilalți dispăruseră, iar pe frumoasa cu ochi albaștri nu o zăream nicăieri.

Văzându-mă în stradă, am pornit răvășit în căutarea de Boris, pe care l-am scos dintr-o tavernă jegoasă dintr-un cartier sărac, cerându-i amenințător să îmi spună tot ce știe despre Împărat. Mahmur și adormit, Boris îngâna cu greu cuvintele, încercând să-și organizeze gândurile încețoșate de alcool. Am aflat că Împăratul avea șapte fiice, trei din prima căsătorie cu o grecoaică pe care o iubise mult și care murise la nașterea Herminei și patru din a două, cu o actriță rusoaică care l-a părăsit după ce i-a consumat averea. Împăratul, blajin din fire, nu s-a opus plecării soției sale, dar a insistat ca fetele să rămână cu el. Gemenele, mezinele familiei, ale căror nume nu l-am aflat niciodată, erau cunoscute ca fiind Hypno și Hypnae, porecle date de cei ce frecventau casa Împăratului (pentru că aveau obiceiul de a te privi fix până când simțeai o oarecare amețeală, însoțită de puncte aurii ce ți se mișcau pe retină). Ivs era considerată o frumusețe sălbatică, asta pentru că se comporta nefiresc cu toți, trecând de la o stare la alta atât de repede încât puțini aveau curajul să o abordeze. De altfel, și asemănarea dintre ea și Clothos era un alt motiv pentru care tânăra era evitată de discipolii Împăratului. Hermina era imaginea autorității in interiorul palatului, toți o iubeau și respectau, fie din adevărată admirație, fie pentru că-și doreau să audă doar lucruri bune; Hermina știa să citească viitorul în zațul de cafea, fiind însă destul de selectivă cu publicul său.

Tânăra cu ochi albaștri de care mă îndrăgostisem, era preferata Împăratului și, deopotrivă, a curtenilor săi. O chema Iris, dar eu îi spuneam "mica Madonnă", simțindu-mă la fel de fericit și nefericit ca Gură-de-Aur în timp ce-și privea sculptura. Alături de mine o iubeau toți cei care o zăreau, lucru ce-mi năștea un sentiment amărui de gelozie. Citisem despre cât de nefastă poate fi iubirea, dar n-am crezut niciodată cu adevărat că Elena fugise în Troia doar din dragoste pentru Paris. În același fel, nu am putut concepe că voi simți vreodată asemenea trăiri pentru altcineva în afară de propria persoană.

Vizitele mele la castelul Împăratului erau aproape zilnice, ba uneori, negăsind-o acasă, plecam dezamăgit și mă întorceam mai târziu sub pretextul unei probleme fictive, doar în speranța că o voi vedea. Iubirea mea creștea din ce în ce mai mult, ocupându-mi tot timpul. Mica Madonnă însă habar n-avea de existența ei, pentru ea eram doar un alt nefericit care, vazând-o, uită orice alt gând a avut vreodată. Și totuși, prezența ei avea asupra mea un efect straniu: mă țintuia locului și-mi derula în fața ochilor întredeschiși imagini ale unui viitor fictiv alături de ea. Până să mă trezesc din această visare, ea dispărea. Hermina îmi urmărea zbuciumul cu un zâmbet trist, iar Ivs refuza să-mi vorbească; toți știau de dragostea mea pentru Iris și numai ea rămânea indiferentă.

Într-una din vizitele mele am întâlnit-o pe Agnes, fiica cea mare a Împăratului. Era o ființă duală și maleabilă, stearsă și pierdută în peisaj de una singură, dar vie și extravagantă în prezența celorlalți. La seratele culturale ale Împăratului, Agnes își schimba atitudinea în funcție de ceea ce se citea: dacă se vorbea despre destinul tragic al unui personaj, chipul fetei căpăta o expresie înduioșătoare, de pustiu; dacă personajul își găsea fericirea până la adânci bătrâneți, Agnes se lumina toată, bătând din palme entuziasmată. De altfel, întreaga ei existență se baza pe acest talent, era actriță. Eu i-am spus Cameleonul (ai să remarci, Anda, ca mai toate fiicele Împăratului poartă câte o poreclă; altfel, mi-ar fi fost imposibil să le înțeleg). În ceea ce o privește pe sora ei, Melanie, nu am putut niciodată să îmi formez o părere; am întâlnit-o doar o singură dată, la aniversarea Împăratului. Era plină de pete de culoare și purta o salopetă multicoloră cu un tricou la fel de viu colorat, iar în cocul ciufulit avea prinse vreo trei pensule. Întrebând, am aflat că era artistă și muză, coordonând un grup de tineri cu interese diferite, de la artă și literatură până la știință, care doreau să cucerească Noul.

Într-o zi, întâlnind-o din întâmplare pe stradă pe Iris, am prins-o strâns de braț și am dus-o într-un colț de parc. M-a privit surprinsă și am simțit cum mă cuprinde acea amețeală ademenitoare. Am închis ochii și am inspirat adânc; nu aveam de gând să mă pierd din nou în căldura ce mi-o răspândea în piept. I-am mărturisit atunci iubirea mea, folosind toate frazele ce-mi apăreau în minte din marii clasici, dorindu-mi să o cuceresc. Când am terminat, s-a așternut o liniște stranie între noi. Temător, am deschis ochii, doar ca să-i întâlnesc pe-ai săi, plânși și triști.

— Plângi? am îngăimat pierdut, luându-i fața în palme. De ce te-ai întristat, Mică Madonnă? N-ai înțeles ce te iubesc?

— Nu-i așa. Ți se pare, iubești doar felul meu de a fi. Nu pe mine.

— Ba da, pe tine.

— Nu, te înșeli. Nu înțelegi că eu nu sunt eu? Eu sunt doar ceea ce vrei tu să fiu. Mă vezi doar reflectată prin tine, prin propriile trăiri și aspirații.

— Ce vorbești? am întrebat supărat.

— Ce vorbesc... mă îngână râzând brusc. Haide, Homer, scoate-ți vălul și privește atent. Eu, Hermina, gemenele, Împăratul... cum am putea noi să fim reali cu adevărat? Dar Ivs și curtenii mascați? Nu-ți amintești nimic? N-ai înțeles nimic?

— Ce să înțeleg? Că totul e doar un vis și nimic nu este real? Că m-ați încoronat drept bufon și ați râs cu toții de mine, așteptând să vedeți care dintre voi îmi va influența mai mult destinul? Că totul a fost o iluzie?

— Ah, nu, nu-i așa. Noi suntem o iluzie, dar ceea ce ai trăit și simțit tu este adevărat.

— Nu înțeleg, am oftat frecându-mi tâmplele.

— Nici Gavrilescu nu a priceput, a zâmbit ea enigmatic, dar tot și-a găsit calea.

— Ce vrei să spui, că am murit și tot acest acest calvar demn de atenția lui Dante este încercarea sufletului meu de a trece în neființă?

— Nu toți Gavrileștii trec pe la țigănci pentru că și-au ratat moartea. Unii pur și simplu nu pot renaște singuri... a mai șoptit înainte să plece surâzând.

A doua zi am căutat degeaba casa Împăratului. Părea că nu a fost acolo niciodată, în strada Șansei nu exista numărul 8, nici măcar cel căzut într-o parte. De profesorul Faustin Isidor nu auzise nimeni, iar când l-am întrebat, Boris m-a privit curios, sugerându-mi să iau o pauză de la studii și să merg cu el la Constanța în vacanța de primăvară (de altfel, abia se întorsese de la Sinaia, nici nu putea înțelege). Pe Iris n-am mai văzut-o niciodată și nici n-am mai iubit din nou. Cum a spus Hermina, avem doar o singură șansă la iubirea potrivită și foarte mulți o ratează. Însă, în cazul meu, ca și în cel al lui Codrin al tău, atingerea absolutului a necesitat o inimă frântă."

Așa cum spuneam, amintirea nu îmi aparține mie pentru a figura în memoriile mele, dar mi-am permis să mi-o însușesc pentru a nu uita niciodată cât de nepotrivită poate fi iubirea uneori, chiar și atunci când este doar o iluzie.

Antonia MIRICĂ

Este olimpică națională la Olimpiada de Limba și Literatura Română, scrisul fiind o pasiune pe care a descoperit-o prin dragostea pentru lectură. Se pregătește pentru Facultatea de Psihologie, secția "Științe cognitive".