— Ți-o trag de te rup în bucăți!

I se uscă gura. Ea nu vorbea așa. Mai ales că acum vreo două minute discutau despre accidente, hârburi de autocare. Și-acum îi lega picioarele de scaunul din bucătărie. Folosea cordonul pe care și-l scosese de la halat. Îi vedea sânii cu vinișoare albăstrii și sfârcurile mari care-i umeziră din nou gura.

— Rămâi așa, îi ordonă ea și dispăru în altă cameră.

Reveni cu două cravate colorate și-i prinse mâinile la spate. Era întărâtat, cu mintea împâcloșată de dorință. N-o mai vedea drept mamă, gospodină, funcționară la taxe și impozite. Ardea ceva în pielea ei, în ridurile discrete și-n părul care se arginta la rădăcini.

Plecă din nou iar zgomotele făcute prin casă îl făceau să creadă că se costumează în vreo ținută sexi. Se ruga să reziste, să nu explodeze pur și simplu. Era o gheișă, o zeiță, o Mata Hari. Cum îl făcuse să-și uite gândurile, cum îl…

— Ce faci?

Ea apăruse în ușa bucătăriei îmbrăcată de ieșit afară.

— Mă duc la cumpărături. Te-ai fi dus după ea. Și dacă ne-o trăgeam acum, și chiar mi-am dorit-o, tu tot ai fi plecat după. Așa că… Te dezleg când mă întorc.

Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, urletul care i se căscase în capul pieptului, toate i se năruiră în interior. Își trase picioarele, smuci mâinile, dar legăturile făcute nu erau pentru vreun joc erotic. Ce prost fusese!

Masa era cam la un cot distanță. Îi veni să răstoarne ceștile de cafea lăsate acolo, paharele cu apă. Dar probabil ar fi dat cu tâmpla de colțul mesei. Mârâi înfundat în timp ce dorințele i se topeau în măruntaie.

Avea dreptate: ar fi plecat. Pentru că în realitate îi era frică, pentru că se puteau întâmpla atâtea nenorociri, pentru că viața era incontrolabilă și asta era bine câtă vreme erai singur sau alături de cineva egal. Dar un copil atât de fragil… Fiica sa mergea în prima excursie cu grădinița. În cine știe ce bombă de autocar. Cu ITP probabil luat pe șpagă.

I-a spus soției că își dorea să stea prin parcare, să vadă cum arată vehiculul. Să se asigure că educatoarele sunt atente la copii. O spusese în glumă, nesigur, dar când vorbele i-au țâșnit pe gură, s-au impregnat de exemple berechet, nenorociri de la știri, statistici prăpăstioase. Asta ar fi ceva practic, strigase. Nu doar să aștepte să crească, așa cum făceau de când se născuse și-și imaginau că asta-i educație. Adică vrei s-o pândești!, pufnise ea.

Adevărul e că nu s-ar fi oprit în parcare, ci ar fi urmărit autocarul, ar fi rămas toată ziua umbra fiicei sale.

Simțea cât de penibilă era scena asta casnică. Auzea hăhăielile vecinilor care trăgeau cu urechea prin pereți, care interpretau tăcerile și zvâcnetele inimii sale. În ceafă îl ardea soarele de dimineață și privirile celor din blocul vecin.

Avea 39 de ani, era legat de scaunul din bucătărie și chiloții i se umeziseră după începutul acela fierbinte. Iar cu fiecare fibră a sufletului își dorea să-și spioneze fiica de 4 ani. Pe spinare i se scurgeau picături prelungi de sudoare.

Îi era teamă, asta era. Teamă de timp, de curgerea și viteza lui, de vârtejul făcut de ore, zile și ani. Copila lui creștea de la o săptămână la alta, era diferită în poze, parcă mereu fotografia alt om. Iar ei îmbătrâneau, se pierdeau în treburi casnice…

Tot ce își dorea era ca soția lui să se întoarcă și să recunoască faptul că și ei îi era teamă. Doar atât. Sexul pe scaunul din bucătărie era deja ratat.

​