Revistă print și online

Frumoasa cu suflet de aur calp

Zaraful Ismail stătea fericit pe scăunelul său, rezemat de a doua coloană a bazarului. Era unul dintre locurile cu cel mai bun vad din Tulçi, pentru care nu plătea mai nimic, doar 5 kuruși pe săptămână, la Konak, și încă unul zapciului care se ocupa de ordinea printre bazargii. Ceilalți negustori, care aveau prăvălii închiriate, plăteau un galben pe lună, o adevărată avere.

Ce-i drept, nu avea parte de mușterii cu dare de mână, ci de tot felul de sărăntoci: săcărari din port, țărani din satele din jur, văduve care își mai vindeau câte un ban din salbă, bătrâni care își pregăteau propria înmormântare. Din când în când apărea câte un client lovit parcă cu leuca în cap, care vindea câte un odor de galben, câștigat cu durere, uneori chiar cu sânge. Ăștia erau clienții pe care îi iubea cel mai mult, le zâmbea larg, iar ei veneau ca muștele la miere, înșelându-i cu gesturi aproape de vrăjitor, prin care le schimba banii buni cu alții falși, făcându-i să creadă că fuseseră păcăliți atunci când se căpătuiseră cu ei.

Din când în când, mai avea și mici necazuri, ca într-o dimineață când găsise, pe locul lui de zărăfie, un valah cât malul, care vindea opinci. "Ce faci, bre? Aici e locul meu!", se burzuluise la necredincios. "Să mori tu?", îi răspunse rânjind ghiaurul, semn că îl plătise zdravăn pe zapciu, ca să-i ia locul. Până la urmă, toată afacerea îl costase 20 de kuruși, pe care îi plătise celor doi cerchezi, care, cu hangerele sub caftan, îl împunseseră pe valah și dus a fost, cu opincile lui cu tot. Acum, aștepta liniștit, cu zâmbetul adormit, mușterii de la care să-și recupereze cât mai iute banii cheltuiți.

În fața lui opri o femeie, apărută ca de nicăieri. Era îmbrăcată cu tafta și mătăsuri scumpe, iar fața o avea acoperită cu două rânduri de feregea. Până să se dumirească turcul ce-i cu el, femeia își apropie fața de a lui și lăsă să-i cadă primul văl, din lână subțire, rămânând doar cu unul, din voal subțire și transparent. Cum se făcea că soarele bătea în așa fel, încât se vedea prin el de părea că nici nu-l avea! Ismail avea impresia că femeia se dezbrăcase de tot în fața lui. Avea fața albă, ochii albaștri ca peruzeaua și părul galben ca aurul adevărat de Constantinopol.

― Cumperi bani de aur, efendi? îl întrebă cu voce tremurândă și neasemuit de caldă.

― Îhî, răspunse turcul prostit de frumusețea femeii.

― Cât îmi dai pe doi imperiali rusești?

Cu ultima rămășiță de luciditate, zaraful spuse un preț cu un sfert mai mic decât cel obișnuit.

― Nu mă înșeli, zaraf efendi? îl întrebă și mai speriată femeia, ce părea picată din soare, sau abia coborâtă din patul vreunui bașkan.

― Cel de sus să mă fulgere! Ismail, bazargiu cinstit este, toată lumea știe!

― Bine, te cred, zise femeia și-i vârî în palmă cei doi galbeni rusești, noi și lucioși. Își apropie și mai mult fața de a lui, zăpăcindu-l de tot cu privirea ei albastră, ca apele Bosforului în zilele senine de vară. Mirosea a apă de trandafiri și a așternuturi calde.

Ismail vârî banii, câte unul, între buze, pentru a le strânge tăria între dinți. Amețit de mirosul și de privirea femeii, banii ajunseră pe partea stângă, unde falca nu mai avea niciun dinte, fiind mai pustie decât câmpia Anatoliei. Îl năpădi rușinea față de femeia care ar fi putut observa că poftea la ea cu doar doi dinți în gură. Se făcu că clămpănește tăria aurului, după care îi numără în palmă 160 de kuruși, în monede de argint de câte 20, cele mai bune pe care le avusese vreodată.

― Mulțumesc, efendi, m-ai salvat, îi respiră aproape de ureche. Am să vin odată să ne jucăm cu cocoșeii de aur pe care îi ții ascunși, îi șopti și dispăru așa cum apăruse.

Lui Ismail îi mai trebuiră câteva clipe bune pentru a-și reveni din tărășenie. Parcă dăduse cu capul de coloanele Bazarului, așa cum mai făcea câte un ienicer turbat, după ce fuma tutun negru amestecat cu marmeladă de struguri. Noroc că femeia plecase, pentru că, dacă l-ar fi luat de mână, cu siguranță că ar fi mers să-i arate tot aurul pe care îl avea ascuns. Până la urmă, nu fusese chiar atât de prostit de frumusețea blondă, câștigase de pe urma ei aproape 50 de kuruși, galbenii muscali fiind la mare căutare. Luă unul din ei și-l strânse de data aceasta în cei doi dinți pe care îi mai avea. Aceștia se înfipseră în moliciunea aurului… oprindu-se brusc, scrâșnind în arama ieftină. "Nu se poate! Bani calpi!" mormăi în barba rară și albă Ismail zaraful. "Și de cea mai joasă speță, miez de cupru învelit în foiță de aur, făcuți de breslașii brașoveni". Nu valorau mai mult de 10 kuruși și îi cumpărau ghiaurii săraci, pentru a-i atârna de salbele fetelor ce le măritau cu zestre puțină.

Zapciul bazarului se apropie alene de el, cu archebuza ruginită pe umăr și clătinând din cap:

― Mare bazargiu ești, Ismail bre, scoți aurul ca lipovenii crapul din Dunăre. Te-a umplut de parale ghiauroaica de adineauri.

― Așa-i, zapciu aga, spuse zaraful cu lacrimi în ochi, mare bazaragiu sunt, aurul vine la mine ca musca la șerbet! Halal hazna!

Nicolae C. ARITON

Prozator și blogger, trăiește și scrie în orașul Tulcea. Compune (tastează) cărți de ficțiune și non ficțiune dedicate istoriei Dunării de Jos. A publicat, printre altele, volumele: Pierdut în Tulcea (2013), Poveștile bazarului tulcean (2016), Aventuri în Tulcea (2018), Votca – un thriller istoric (2019). Ultima carte publicată: Tulcea prin timp, cafenele și taverne (2023). Din 2011, administrează și publică săptămânal articole pe cel mai iubit blog despre Dunărea de Jos: www.mistereledunarii.ro