Revistă print și online

Miere neagră - un roman al transformărilor

Dan Pleșa, Miere neagră, Vellant, 2023

“O să ucid un om". Atât de simplu și atât de complex începe romanul de debut al lui Dan Pleșa, Miere neagră. O miere despre a cărei semnificație autorul dezvăluie relativ repede ce înseamnă: este vorba despre mierea unei vârste care ar trebui să fie luminoasă, o vârstă a tinereții, care este însă otrăvită și-și schimbă culoarea în negru în urma desfășurării ei pe fundalul epocii comuniste. În mod asemănător, autorul transmite și ținta planului pe care personajul principal o are în vedere: este vorba chiar despre ceaușescu, la care se face referire în roman ca la un obiect, scrierea fiind fără majusculă, un obiect care are puterea supraumană de a face o întreagă țară să sufere și să fie acoperită în mierea neagră a urii și a răzbunării.

Ca orice plan de asasinare, ideea este simplă, însă punerea ei în aplicare este departe de simplitate. Dan Pleșa realizează un epos complet, în care radiografiază, printr-o scriere clară, cursivă și de impact, starea unei întregi națiuni, filtrată prin sentimentele și percepția unui singur individ, despre care aflăm spre finalul cărții că poartă numele Alexandru. Lectura este atât de autentică și de captivantă încât cititorul abia în momentul în care apare scris numele personajului principal realizează că până în acel moment personajul principal nu a purtat niciun nume, fiind, în acest fel, exponentul tuturor celor care au trăit în România acelei perioade neguroase și opresive.

Trebuie să recunosc că am citit cartea cu aviditatea celui care, prin lectura acestui roman, își recuperează părți din trecut: deși la altă vârstă, un decalaj de câțiva ani față de personajul principal al cărții (am prins momentul ’89 când aveam treisprezece ani și eram în vacanța de iarnă la nașii mei din Titan), am recâștigat o parte din amintirile care se scufundaseră în clisa memoriei și am refăcut tabloul care avea porțiuni lipsă cu privire la percepția acelui moment din decembrie ’89 – porțiunile lipsă se datorau faptului că nașii mei nu m-au lăsat să ies din casă în acele zile, deși dorința mea cea mai fierbinte era să fiu la Universitate. Nu vreau să transform ceea ce scriu despre acest volum în povestirea propriei mele experiențe cu regimul comunist, dar voi spune totuși asta: Miere neagră este un roman autentic, emoționant și care garantează o privire și o percepție adevărată asupra acelei perioade în care o parte destul de mare dintre noi a trăit. Iar pentru cei care nu au trăit în acei ani (atât cât se putea numi trăi acea desfășurare a zilelor), volumul beneficiază de talentul scriitoricesc și incursiunea psihologică extrem de reușită a autorului în sufletul și gândurile unui personaj principal veridic, prin ochii căruia oricine se poate transpune în filmul acelor ani și poate trăi ca pe propria viață povestea personajului principal.

Romanul este structurat în trei părți și expune într-o alternanță dozată perfect viața personală a personajului principal și evenimentele politice ale acelor ani. Povestea nu se rezumă la perioada comunistă, ci extinde acțiunea și în anii ulteriori căderii regimului, în care poveștile de dragoste și de familie ale lui Alexandru se suprapun degringoladei anilor post-decembriști.

Ca și stilistică, autorul jonglează cu mână sigură cu alternanța unor tonuri diverse ale povestirii, reușind fără efort să țină cititorul aproape. Uneori, povestirea este traversată de o ironie amară și readuce în amintire spiritul de supraviețuire a românilor din acele vremuri: un umor negru, în care totuși se întrevăd unele licăriri de speranță: “Și baba are gândaci. Mari, negri, nu sunt din ăia ca la mine-n Cămin, portocalii. Comunismul mai are de muncă, chiar dacă a reușit să egalizeze clasele sociale, se vede că nu dă gândaci la fel în toate cartierele. De ce ăștia din centru au mai mari? De ce sunt negri? Or fi securiști cu vestoane de piele, gândaci nomenclaturiști?" (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 29).

Autorul descrie viața interioară complexă a personajului principal fără să facă apel la descrieri balzaciene ale peisajului interior al acestuia, înfățișând cititorului într-un mod simplu și percutant un bărbat puternic și sensibil în același timp, în a cărui viață interioară femeile joacă un rol important, în care nu încape nicio urmă de misoginism. Profilul psihologic al lui Alexandru, format încă din anii mici și influențat de interacțiunea cu sora mai mare, este cel al unei ființe în care inegalitățile percepute în jur, în sistemul comunist, au eșuat în a-și face simțită prezența în relațiile la care personajul se poate raporta independent, fără controlul totalitarist existent: “Între noi și fete era o prăpastie de netrecut. Ne simțeam superiori lor, ne era frică de ele. Ele erau niște proaste care jucau șotronul și elasticul, nu ne amestecam cu ele. Ne era frică de ele, pentru că, deși nu ne băgau în seamă, erau determinate și știau ce vor. Și dacă aveau chef, ne băteau. Îl faultasem pe unul puțin mai mare decât mine, urât, recunosc. Și ăsta începuse să mă ia la palme și la șuturi în fund. De nicăieri a apărut Mihaela, s-a înfipt cu mâna în părul lui, l-a azvârlit pe jos și a început să care picioare în el, a fugit plângând. Și după asta nu s-a mai dat niciodată mare în fața mea." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 37). Figurile feminine din roman urmează pattern-ul descris de personaj din copilărie: femei puternice, figure protectoare, cu inițiativă, care știu ce vor și pentru care Alexandru este o etapă în propria lor evoluție: de impact, uneori traversată de suferință, dar necesară. Reîntâlnirea cu iubirile pierdute în trecut este o ocazie pentru Alexandru de a explora trăirile momentelor respective cu nostalgie și înțelepciune, într-o notă de intensitate a trării care nu este nicidecum inferioară celor pe care se desfășuraseră în trecut poveștile trăite de fostul cuplu: “Ne uitam unul în ochii celuilalt. Eram amândoi două păpuși matrioșka, la fel de bălăngănitoare, la fel de instabile. Și, la fel ca păpușile alea, în fiecare dintre noi, undeva, în burta noastră, erau în noi altfel de păpuși, și printre ele o păpușă care-l iubea ardent pe celălalt. Că era cea mai mică, că era a treia sau a patra, niciunul dintre noi nu știa asta, dar amândoi înțelegeam că e acolo, în fiecare e o păpușă mică-mică, plină de iubire nestinsă pentru celălalt. Doar că, pentru a ajunge la ea, amândoi trebuia să luăm câte un ciocan și să spargem păpușile mai mari care o înveleau, cu atenție, să ne oprim exact la păpușa pe care o căutam. Dar nici eu, nici ea nu aveam puterea să punem mâna pe ciocanul ăsta care stătea acum pe masă, între noi." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 231).

Evoluția psihologică a lui Alexandru este puternic impactată de figurile feminine descrise în roman, trăirile intense ale acesuia, care nu au nicio legătură cu superficialitatea care uneori caracterizează relațiile, mai ales pe cele pasagere, trăirile intense se suprapun prin urmare intensității trăirilor tuturor oamenilor în acei ani, în care viața era monotonă la suprafață și învolburată în interior și în care unele relații ale personajului sfârșesc tocmai datorită regimului politic în timpul căruia au avut neșansa să încerce să se desfășoare. Alexandru are capacitatea de a trăi toate experiențele la maxim, mai degrabă o binecuvântare decât un blestem, așa cum norocoși sunt toți cei care percep viața cu intensitate, percep, uneori chiar și retroactiv, importanța anumitor momente de inflexiune în drumul propriu, în cel național sau în cel global, indiferent de tipul de energie care traversează anumite epoci, parcursuri istorice și personale: “Sunt întâmplări mai deosebite, etape importante în viață, întâlniri speciale și știi că au un sens, că ele dau o direcție însemnată în viața ta. Că au o semnificație. Ceea ce mi se pare interesant este că și atunci când, traversându-le, simți importanța acestor puncte de inflexiune ale destinului, nu le înțelegi cu adevărat însemnătatea" (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 51).

Alexandru scrie, scrie un jurnal în care se povestește pe sine și porțiuni din lumea care îl înconjoară, din oamenii pe care îi cunoaște, creează prin jurnal un întreg univers. Atașamentul lui față de scris și lectură face cititorul să se aplece cu mai multă atenție asupra scrisului și a timpului, o relație pe care personajul, prin mâna autorului, o vede ca fiind esențială și indestructibilă, uneori fiind singura modalitate prin care ființa umană, ajunsă în situații limită, de tortură și izolare de lumea exterioară, poate supraviețui cu mintea intactă: “Sigur au trecut opt ore. Am dormit, dar nu am dormit mult, am început să învăț să simt timpul, să știu cât înseamnă o oră, cât înseamnă un minut. Există un timp interior al plictiselii care te poate amăgi, un minut să-ți pară o oră. Sigur m-am lăsat păcălit de asta. Dar, când am început să înțeleg confuzia temporală în care mă aflu, am găsit unitatea de măsură. Citesc ce am scris. Am calculat cât ar trebui să-ți ia să citești o pagină sau o sută de cuvinte. Citesc cu voce tare o sută de cuvinte și simt cât înseamnă patru minute. Citesc două sute cincizeci de cuvinte, am în palmă zece minute. Pe care le mângâi alte zece minute. Îmbătrânesc, încarcerat, și mă joc cu timpul." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 192).

Un moment de o importanță crucială în roman este cel al dialogului pe care Alexandru îl poartă cu unul dintre personaje la ceva timp după momentul decembrie ’89. Este un moment în care cititorul, la fel ca și personajul principal, este pus pe gânduri cu privire la relativitatea conceptelor de dreptate și răzbunare în plan istoric, concepte care stau de altfel la baza tuturor războaielor și cruzimilor pe care omenirea le-a săvârșit de-a lungul istoriei: de fapt, de la nivelul la care ne aflăm, fiecare, în plan individual și istoric, nu suntem în măsură să judecăm și să îi judecăm pe cei care aparent pot fi judecați cu asprime:

“- Dreptate sau răzbunare? Ce vrei?

- Sigur că vreau dreptate.

- La cum ai pus problema, vrei răzbunare. Știi care e diferența între astea? Când vorbim despre dictaturi, da, ai dreptate. Sunt o grămadă care trebuie pedepsiți după căderea dictaturii. La fel a fost cu legionarii, intelectualii, boierii, industriașii, chiaburii atunci când au venit comuniștii. Ce au făcut comuniștii a fost că i-au băgat pe toți, la grămadă, în pușcării și la Canal. Nu a contat ce a făcut fiecare. […] Sigur, de răzbunat e ușor, dar exact ce a fost cel mai rău pe timpul comuniștilor te va împiedica să faci dreptate. Nu că te va împiedica, e imposibil. Cele mai rele nu au fost militia, foamea, frigul, lipsa libertății și propaganda aia de căcat. Cel mai rău și mai rău a fost că ăla care părea bun și simpatic și ușor disident era sluga lui ceaușescu care te băga în închisoare sau îți termina viața, și activistul care părea sluga regimului închidea ochii, se căca pe ele de planificări, de ordine și de indicații care veneau de sus, și se comporta ca un om. Dacă până la vârsta asta ai râs, ai râs doar pentru că erau oamenii ăștia în sistem, oamenii ăștia care nu l-au făcut să cadă pe ceaușescu, asta e o chestie mult mai complicată și nu am chef să discut despre asta acum. Dar oamenii ăștia au făcut ca tu să poți trăi, să mai poți râde, să supraviețuiești. Au făcut găuri în sistem, ca râmele, găuri prin care intra aerul în mușuroi și puteai respira. Ca râmele de tăcuți și nevăzuți. Și tu vrei să-i împuști, la grămadă cu ăia care chiar merită.

Nu-mi aduc aminte ce i-am replicat. Eu tot voiam să-i împușc pe toți, comuniști și securiști. În frunte cu Iliescu. Dar știu că, după vorbele lui, nici eu nu mai credeam în argumentele mele. Mă simțeam obosit, încurcat, nesigur pe mine, aveam nevoie de o pauză de gândire." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 200-202).

Dezamăgirea pe care o întâmpină Alexandru după cădere regimului comunist este cea a întregului popor. Mari speranțe urmate de o mare degringoladă și de lipsa totală de principii, toate aceste percepții sunt însumate spre finalul romanului ca înșiruire de motive care au determinat pe atâția români să părăsească țara, după încercări repetate, pe merite personale obiective, să obțină un loc într-o societate coruptă în regimul comunist și care a rămas și s-a adâncit în corupție după căderea acestuia: “Sticla de vin e goală, am băut ultima gură din pahar. Pentru multă vreme ultima gură de vin de-al nostru, cred că o să-mi lipsească gustul. […] Zăpadă neagră în mormane imense de-a lungul străzii, e jumătatea lui aprilie, dar niciun semn de primăvară, un cer apăsător, gropi, zloată și bălți peste tot. Orașul ăsta e imposibil de suportat. Mai scriu puțin și mă culc, mâine am avion." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 268-269).

O țară post-comunistă în care trăirile intense s-au transformat în interese și blazare, în care prăpastia dintre clasele sociale s-a adâncit, în care inegalitățile sunt tot mai mari iar capitalismul prost aplicat, acesta este mediul pe fondul căruia Alexandru nu găsește scăpare decât tot printr-o modalitate care pare singura rezolvare în acest labirint: prin pur noroc. Emoția despărțirii de țară este trăită în paralel cu reamintirea despărțirii de prima iubire din tinerețe a personajului principal, un episod de lumină aurie, o miere neotrăvită de negreala veninului, a urii față de sistemele politice, o despărțire cu promisiunea unei fericiri viitoare și o amintire a unei Românii iubite, dar lăsată în urmă cu păstrarea doar a amintirilor frumoase ale unei/unor povești de iubire, în contrast cu zăpada neagră care invadează realitatea străzilor bucureștene dinaintea plecării: “Trenul meu pleca din oraș cu trei ore mai târziu decât trenul ei. Ne iubeam sau eram îndrăgostiți, ceea ce era același lucru. Nu țin minte să fi vorbit deloc. […] Era o zi luminoasă de vară. Camera era scăldată într-o lumină aurie. Mă lăsase să-i desfac cămașa albă, fără să o dea jos de pe ea […] Chipul ei, puțin umbrit pentru că stătea între mine și fereastră, se-ncadra ca într-o ramă în fereastra din spatele ei. Îi distingeam bine trăsăturile, lumina aceea de vară veselă strălumina camera. […] Ne uitam unul în ochii celuilalt și nu era nimic de neînțeles, nimic de neacceptat între noi. I-am spus că nu o să o conduc la gară, și a înțeles, i-am spus că nici măcar nu o să mă uit după ea când iese din cameră. [...] Mi-a zâmbit. S-a ridicat de pe pat, și a rămas în fața privirii mele doar fereastra aurie. Nicio vorbă rostită, nicio promisiune, niciun rămas-bun, multă dorință zălog mai presus de orice jurământ. Am simțit-o cum își ia rucsacul, am auzit cum se închide în urma ei ușa. Nu m-am mișcat, întins pe pat am privit neîntrerupt fereastra, cerul albastru pe care era un mic fuior alb. Am stat așa, nemișcat, mai mult de-o oră, mă uitam la geamul acela, la cer, știam că dacă mă mișc plăcerea din corpul meu va începe să se risipească, mă lăsam pătruns de lumina magică, albă, care-mi umplea cu miere întregul trup îndrăgostit." (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 272).

Dulce ca mierea e glonțul patriei, se spune de câteva ori în carte, cu referire la un roman cunoscut pe care personajul principal nu apucă să-l citească, cel puțin până se termină povestea. Este vorba despre patriotism, sacrificiu, dragoste? Sau despre altceva? Un roman ca Miere neagră nu-ți iese ușor din sistem și determină cititorul să nici nu-și dorească asta. Este o rememorare a unei lumi, pentru cei care au trăit-o, o întreagă lume recreată, pentru cei care nu au trăit-o, și o cugetare de pe cele mai înalte trepte ale umanității asupra a ceea ce putem crea frumos ca indivizi și dezastruos ca popor. Un moment de pauză și de gândire asupra a ceea ce putem face în așa fel încât să aducem frumusețea existentă în noi și în exterior, în așa fel încât România să devină o țară din care să nu mai fii nevoit să pleci pentru a încerca să fii fericit. Un roman scris ca o lamă de cuțit, impecabilă, care-și atinge fără greș ținta. Un volum extrem de bine închegat, care redă cu o mare precizie emoțională și situațională un trecut reînviat prin talentul celui care scrie în așa fel încât istoria, cu toate cele rele și bune ale ei, devine un prezent învăluitor, a cărui scriere devine singura care contează: “[…] Și pumnii pe care i-am primit, cum a mototolit hârtiile și le-a aruncat într-un colț și eu mă gândeam, văzându-le printre lacrimi pe ciment, că sunt niște boboci de lebădă. Și revenirea la scrisul confesiv. La scrisul în care te povestești. Și în care, rând după rând, trecutul devine din ce în ce mai clar, mai aproape. O divagație nenecesară ridică perdelele care astupă o zi din viața ta. O zi luminată aduce lumină asupra altor zile. Rând după rând trecutul strălucește atât de tare încât uiți că mai există prezent". (Dan Pleșa, Miere neagră, pag. 162-163).

Ligia PÂRVULESCU

Cunoscută mai ales ca poetă, a debutat în volum la Casa de Editură Max Blecher, în 2014, cu volumul Fluvii de asfalt. Pentru romanul Translucid a primit premiul "Primul roman", 2021, acordat de Editura Litera, unde a fost publicată în același an. Activă și apreciată în lumea literară bucureșteană, publică în mod curent în revistele de profil. Este avocată, preocupată în același timp de zonele subtile ale comunicării.