Revistă print și online

Visul

Citisem la un moment dat că toate organismele vii trebuie să doarmă deoarece condițiile de realitate neîntreruptă sunt imposibil de suportat pentru perioade prelungite de timp. De aici se poate deduce faptul că acele organisme care suferă de insomnie sunt blestemate să trăiască într-o legătură mult mai profundă cu lumea înconjurătoare. Într-adevăr, în acele nopți în care somnul este nevăzut simțurile pot surprinde lucruri care rămân amuțite pe timp de zi. Poți auzi clar momentele în care mobilierul bătrân își întinde în voie oasele obosite sau cum ceasurile din diferite camere încep să-și vorbească în limbi necunoscute, timp în care încerci să îți păstrezi ochii închiși și corpul cât mai nemișcat într-o imitație imperfectă a ideii de somn.

Pot spune că de câteva săptămâni trăiesc într-o stare de realitate continuă, fără odihnă, fără vise. Până atunci privisem actul de a visa ca pe unul negativ. Visele ne vizitează de obicei în acele stări tranzitorii de conștiință, când ațipim după amiaza, când stăm anesteziați pe scaunul dentistului, când suntem inconștienți sau când poposim la ușa morții. Ori eu nu am avut niciodată nevoie de vise pentru a trăi sau a scrie. Întotdeauna m-am agățat cu încăpățânare de toate simțurile mele, de abilitatea de a edita, a șterge, a reformula cuvintele, de unde probabil și aversiunea mea pentru băutură, sex sau dans. Alternativa era un abandon în inima întunericului. Până la urmă, doar când visezi poți vedea oameni străini așteptând în întuneric la marginea patului.

La scurt timp după debutul insomniilor toate manuscrisele mele aflate în lucru au paralizat și ele iar această privare de modul în care îmi câștigam existența a adâncit groapa depresiei. Cezar mi-a fost alături în acea perioadă stearpă, în care m-a susținut din toate punctele de vedere. Și deși îl iubeam la rândul meu, odată cu lăsarea întunericului începeam să îl privesc ca pe un animal distinct de mine, cu invidia și ura unui organism care este conectat încontinuu la realitate. Pentru câteva ore în fiecare seară îl disprețuiam pe Cezar dintr-un simplu motiv: el putea să doarmă, putea să creeze, fie și în somn, iar eu nu.

Într-o noapte nemișcată de Noiembrie somnul a venit neanunțat în cameră iar eu am reușit să adorm pe nesimțite la umbra respirațiilor regulate ale bărbatului de lângă mine. M-am trezit după un timp la îndemnul unei voci străine. Rămăsesem culcată pe o parte cu fața la perete. Am simțit cum o formă vagă se întindea în spatele meu, amenințând parcă să se urce pe tavan. Un timbru aspru dar plăcut, neamenințător, rostea ceva ce aducea a incantație la marginea patului. Nu puteam distinge niciun cuvânt. Eram sigură că era tot el, simțeam familiaritatea corpului pe care îl știam de atâta vreme, doar că acum ceva era diferit. Nu-l știam să fie somnambul. În cele din urmă i-am vorbit, cu îndrăzneala pe care o ai doar atunci când dormi și realizezi că visezi:

— Te-ai trezit?

— Cred că abia acum încep să visez, îmi răspunsese o voce din întuneric, care nu era a lui Cezar.

— Cine ești?

— O umbră și atât, a fost răspunsul lui.

— Numele meu este Maia, i-am spus la rândul meu, încercând să reinstaurez ordinea în cameră.

A rămas tăcut dar am simțit cum zâmbea din întuneric.

— Știi unde te afli acum?

— Știu că eram la marginea lacului, tocmai ce terminasem de scris. După m-am întins în iarbă și am adormit, cred, uitându-mă la ondulațiile apei, care s-au prefăcut apoi în șerpi bătrâni. Și frunzele s-au prefăcut în șerpi, și firele ierbi și în final pleoapele mele. Lumea era un mare șarpe iar pe solzii lui erau pictați toți oamenii și toți copacii și toate pleoapele. Visam, iar după m-am trezit aici.

— Ce scriai?

— Nu mai știu, nu mai contează oricum. Am lăsat cuvintele să fie libere.

N-a durat mult ca irealitatea situației să mă lovească brusc iar inima să-mi bată mai repede sub presiunea sângelui care îmi alerga prin vene. Am simțit că eram pe punctul de a mă îneca, puteam să simt gustul de apă dulce pe limbă.

Cumva, cel de lângă mine a simțit prin ce treceam și mi-a adresat la rândul său o întrebare:

— Ți-e frică de mine?

— Mi-e frică de toți oamenii necunoscuți de la marginea patului.

Iar cu o blândețe în voce pe care nu am mai auzit-o din copilărie mi-a răspuns:

— Vezi tu, eu nu sunt un necunoscut.

O schimbare abruptă în suflarea celui ce era de obicei Cezar îmi semnalaseră că visul luase sfârșit iar eu am petrecut restul nopții gândindu-mă la vizitatorul meu.

În dimineața următoare mi-a mărturisit că a visat pentru prima oară după multe luni. În visul său era un șarpe care se juca în iarbă la marginea unei ape. Multă vreme am crezut că dialogul cu străinul din noapte a fost un vis al meu, unul extrem de vivid. După câteva zile însă am găsit în bibliotecă un volum de proză scurtă publicat în 1935. În prefață autorul recunoaște că inspirația pentru prima povestire, intitulată Visul, a venit după ce a adormit la marginea lacului Snagov în timpul unei excursii cu prietenii. El zboară apoi în timpul somnului, preluând forma unui alt om și cunoaște o femeie a cărei față era cufundată în întuneric. Nici acum nu pot să descriu ce sentiment m-a încercat atunci când mi-am văzut numele scris pe acea pagină gălbejită. Mi-am dat seama apoi că noi suntem două jumătăți ale aceluiași întreg și că era rândul meu să continui acest dialog care străbate oceanul timpului, așa că am început să scriu această povestire. Din acea noapte somnul nu m-a mai ocolit iar treptat am putut să lucrez din nou. Ba chiar am și început să dansez. Cred că dialogul nostru a fost posibil deoarece visul, asemenea actului de a spune o poveste, este locul de întalnire al tuturor vieților noastre paralele.

Alexandru Axinte-TOFAN

Axinte-Tofan Alexandru (n.1995) a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității București, finalizate cu o diplomă de licență și masterat în Relații Internaționale. În prezent activează în alt domeniu dar continuă să scrie și să citească cu regularitate proză scurtă în timpul liber, având texte publicate pe Platforma Laconic și în revista Literomania.