Vâlvătaia apusului s-a stins de ceva vreme, lăsând loc unui albastru spălăcit. În biroul ei, umbrele se lungesc tot mai mult și știe că ar trebui să se ridice din scaunul ergonomic și să plece acasă, dar nu se poate mișca. Încăperea încă mai păstrează un iz ușor de sudoare și pământ reavăn. Ar trebui să deschidă fereastra, dar nici măcar asta nu se poate îndemna să facă. Privește în gol de când a ieșit el pe ușă, cu senzația corozivă a unui eșec întinzându-i-se în piept ca o arsură gastrică.

Cu o oră în urmă, directorul școlii o chemase în cancelarie, unde, sub privirile resemnate ale câtorva profesori, era pe punctul de a-și pierde cumpătul. În mijlocul lor, un elev de clasa a șasea își ținea capul plecat și își trăgea zgomotos nasul. De cum o văzu, bărbatul îi pasă problema.

— Domnișoară, vă rog să vă ocupați de el. Pentru astfel de situații v-am angajat.

Ieși apoi din cancelarie roșu la față, iar ea îl trimise pe băiat în biroul ei. Află de la ceilalți profesori că îl bătuse pe un coleg de clasă în timpul unui meci improvizat de fotbal. Celuilalt îi curgea sânge din nas și fusese trimis la dispensar. Bătăușul nu era la prima abatere.

— Îmi pare rău că s-a nimerit așa în prima ta zi de lucru, se scuză una dintre profesoare. Să știi că nu e un om rău, dar îi sare repede țandăra. Înaintea lui am avut un director care...

Zâmbi forțat și ieși fără să asculte continuarea. Băiatul o aștepta în fața ușii, nu îndrăznise să intre. Avea maxilarul încleștat și sprâncenele adunate în mijlocul frunții. Îi luă mai bine de o jumătate de oră ca să-l facă să se mai destindă, vorbind despre nimicuri și punându-i întrebări anoste, timp în care găsi un dosar cu numele lui în fișetul de lângă fereastră. Fusese întocmit de consilierul școlar de dinaintea ei, singurul pe care îl avusese școala până atunci. Omul își dăduse demisia după nici șase luni. Citi rapid câteva dintre notițele lui și simți un gol în stomac.

— De ce l-ai bătut? întrebă cu toată blândețea de care era în stare.

— Ca să mă știe de frică, zise, iar buzele i se strânseră.

— Aș vrea să discut cu...

— O să mă dați afară de la școală? o întrerupse nerăbdător.

Nu știu ce să răspundă, nu pe loc. Se priviră câteva clipe, măsurându-se, cântărind posibilitățile. În cele din urmă, băiatul se ridică și se îndreptă către ușă.

— Nu, îi spuse, iar el încuviință scurt înainte să iasă.

"Familie numeroasă, situație materială precară, hrană insuficientă, tată alcoolic, mamă bolnavă." Însemnările predecesorului ei, făcute cu un scris mărunt în creion, pe marginea unor rapoarte detaliate ce redau incidente similare, îi descriau situația băiatului mai bine decât un dosar întreg. Îl putea vedea cu ochii minții ferindu-se de loviturile fraților mai mari, ale tatălui, căutând protecția mamei, care nu vine, căci ea nu se poate apăra nici pe sine, și mergând flămând la culcare.

Toate emoțiile acelei zile vin nechemate, iar cu fiecare răsuflare inima i se fisurează încă puțin. La ce se așteptase? Atunci când văzuse anunțul prin care profesori, învățători, consilieri școlari și psihologi erau chemați să se angajeze în școlile de la sate în cadrul unui proiect de sprijin al zonelor rurale finanțat din fonduri europene, își spuse că aceea era șansa pe care o aștepta de ani buni, șansa de a fi cu adevărat utilă. Un nou început departe de orașul în care nu-și mai găsea locul. Oferta fusese neașteptat de bună: un salariu decent și cazarea asigurată într-o casă modernă, proaspăt construită în comuna vecină, unde nu era nevoită să plătească chirie sau utilități. I se decontau și banii de benzină. Un vis. Oamenii se purtau frumos, iar căsuța ei avea în față un petic de pământ pe care erau plantați trandafiri. În spate, la umbra unei pergole pe care se cățăra vița-de-vie, era așezată o masă de lemn, la care stătuse îndelung în cele trei zile de când se mutase și privise ivirea soarelui din spatele unor dealuri împădurite. La școală însă o întâmpinară copii cu priviri goale și profesori obosiți. Apoi îl cunoscu pe băiatul care își bătuse colegul de clasă ca să-l știe de frică.

Simte că îi este imposibil să ia o decizie, deși asta se așteaptă de la ea. Exmatricularea lui ar fi fost justificată prin comportamentul violent repetat și pericolul la care erau supuși ceilalți. Poate că toți și-ar fi dorit acest lucru, cu directorul în frunte. O problemă în minus. Dar atunci băiatul nu ar mai avea acces la prânzul pe care primarul reușise să-l asigure elevilor, poate singura masă caldă dintr-o zi pentru el. Iar șansele de a abandona educația cu totul erau foarte mari. Cum să-i facă asta unui copil?

Închide ochii și-l revede pe scaunul din fața ei, un luptător mic și îndârjit, care a trăit mai multe în scurta lui viață decât ea. Pleoapele o înțeapă, buza de jos îi tremură ca unei fetițe răzgâiate și îi e rușine de confortul pe care îl are în noua ei casă, de decizia de a se muta, luată pe negândite, de lipsa ei de tărie. Îi vine să se urce în mașină și să plece departe de acest loc care a doborât-o din prima zi. Cum să-i explice băiatului că "nu e bine" și "nu e frumos" să-ți bați colegii până le dă sângele când el nu a cunoscut altceva în afară de grosolănie, furie și nedreptate? Pur și simplu nu o poate face. Îi va spune directorului. Poate are disponibil un post de secretară. Sau poate ar prefera să o transfere la altă școală. Da, asta ar fi o soluție onorabilă.