Tușa Vica a murit în prima zi de Crăciun. Țin minte că la înmormântare era o vreme caldă, ca de început de martie, fără niciun petec de zăpadă pe jos. Se adunaseră toate neamurile în curtea bisericii. Venise inclusiv Milena din America. Alții plângeau cu lacrimi de crocodil, ale ei sigur erau sincere.

Nu că ceilalți și-ar fi dorit să crape a bătrână ca să-i moștenească averea (cinstit vorbind, singura avere a tușei Vica era preaplinul sufletului ei), dar nu îl puteau înghiți pe Mitel, fiul tușei Vica și soțul Milenei. Veșnic ursuz și însingurat ca regele Haggard din Ultima licornă, Mitel își privea toate rudele cu dispreț (unele, ce-i drept, vag alfabetizate), cu excepția lui taică-meu (și, prin extensie, a mea), de la înălțimea balconului său din Lido, hotelul craiovean pe care îl patrona.

Chiar și atunci, coborât din turnul său de fildeș, nu se amestecase printre muritorii de rând, ci stătea retras la umbra unui molid, fumând o țigară și ștergându-și, când și când, câte o lacrimă cu mâneca gecii de piele. Măcar arăta și el a om ca toți oamenii, nu mai părea nemuritor și rece.

Tata se dusese să stea de vorbă cu Mitel (ei doi erau veri buni), în timp ce eu, de mână cu mama, am intrat în capelă, unde Milena o plângea pe tușa Vica. Împins de curiozitatea mea de copil, m-am holbat lung la chipul răposatei (avea 84 de ani când a murit) și, fără să-mi bat capul prea tare cu însemnătatea morții, tot m-au izbit lumina și seninătatea emanate de el. Unii spuneau că asta se datora faptului că tușa Vica trecuse dincolo chiar în ziua nașterii Domnului. Alții erau de părere că blândețea și bunătatea unui om rămân pecetluite și în moarte.

Eu, cel puțin, nu pot uita bunătatea tușei Vica. O vizitam împreună cu familia cam de două ori pe an. Stătea într-o casă veche pe Strada Păltiniș, la capătul căreia se afla biserica unde se ținuse slujba de înmormântare. Băteam la poartă și ne ieșea mereu în întâmpinare alături de ciobănescul ei german bătrân și cuminte (mama avea să-mi povestească mai târziu că, atunci când era gravidă cu mine în șapte-opt luni, fusese odată cu tati la tușa Vica și ciobănescul german venise, o mirosise și își culcase botul pe burta ei).

La fiecare vizită, tușa Vica scotea de sub milieul de pe masa din sufragerie o bancnotă de o sută de dolari (bani trimiși de Milena din America) și mi-o punea în palmă. Când am văzut prima oară chipul ușor mofluz al lui Benjamin Franklin imprimat pe hârtia aceea de un verde-spălăcit, m-am mirat, nu înțelegeam de ce taică-meu făcea atâta caz pe seama bancnotei:

— Te rog, tușă Vica, ține de bani, nu-i mai risipi atâta!

— Ce risipă, mă, ești nărod? Dă-i banii copilului și nu mai face gură, că mă superi!

Nu știu alte mătuși sau bunici cum sunt, dar ăsta era modul prin care tușa Vica își dovedea bunătatea. Pe atunci, prețul dolarului nu explodase ca acum, valora cam trei lei, dar, chiar și așa, ce sentiment de mândrie am avut când dintr-un Benjamin Franklin mi-am cumpărat din Sucpi – marele bazar oltenesc al copilăriei – prima mea pereche de adidași Fila!

— Când mai mergem s-o vedem pe tușa Vica? îi ziceam lui tati, încălțat în noii adidași care făceau deja furori printre colegii mei de clasa a treia sau a patra.

— Te-ai învățat, ă? Pușlama mică ce ești! răspundea taică-meu, râzând.

Multe vizite acasă la tușa Vica nu au mai fost, fiindcă a murit înainte ca eu să intru în școala generală. Mi-amintesc însă că la trei zile după înmormântare s-a întâmplat un lucru uluitor, din categoria miracolelor care se petrec o dată în viață. În nucul cu crengi uscate din fața blocului a poposit un stol de păsări migratoare, de dimensiunile unor pițigoi, dar colorate într-un portocaliu atât de intens, cum ochii mei nu mai văzuseră niciodată. Poate că păsările s-au oprit să se odihnească în drumul lor lung spre țările calde sau cine știe, cert e că pentru moment inima mi-a stat în loc de uimire. Părea că nucul se transformase într-o torță olimpică uriașă!

Apoi, după câteva minute în care a trebuit să mă gândesc dacă sunt treaz sau visez, stolul de păsări și-a luat zborul. Unii bătrâni din curtea bisericii ar fi spus că sufletul tușei Vica făcuse un ultim popas pe pământ, ca să-și ia adio de la mine, înainte să urce la cer. Eu nu știu ce să zic. Nu credeam nici atunci în treburi de genul ăsta, iar acum, cu atât mai puțin. Totuși, pot spune cu mâna pe inimă următorul lucru:

Dacă i-aș avea, aș da un milion de Benjamin Franklin ca să retrăiesc momentul când păsările migratoare portocalii – fie ele sufletul întruchipat al tușei Vica sau nu – mi-au împodobit nucul din fața blocului!