Revistă print și online

Verbe. 12. Povestirea

M-a prins atât de tare povestea că mi s-a făcut poftă de-un vin acrișor, de țară. E partea neimportantă din proză, dar uite că tocmai asta m-a agățat. Mi-am imaginat cănile alea pline cu lichidul rubiniu, le-am auzit ciocnite și chiar le-am mirosit. Așa c-am coborât să cumpăr ceva asemănător. La chioșcul de la parterul blocului au un singur sortiment. Vin la pet de doi litri, cu zahăr adăugat.

Traversez spre Penny, nu fără să înjur vreo trei șoferi care gonesc pe zebră, chit că-i vizibilă de la o milă. Pun piciorul cu grijă pe fiecare marcaj alb și mă uit înspre mașinile oprite. Mereu caut semnele vreunui nebun care vânează pietoni nevinovați din spatele volanului.

O iau pe partea cu parcul și la Petrom, acolo unde trotuarul se îngustează, o femeie iese din mașina parcată și mă întreabă de numărul 21 de pe Aleea Brazilor. E printre blocuri, dar nu știu să-i indic precis. Ea e lângă portiera din stânga și vorbim peste plafon.

Nu, n-are legătură cu strada Brazilor, explic și arăt înspre mall. Strada e într-o parte, aleea în cu totul alta. Cartiere diferite. Are geamurile deschise la mașină și din interior vine un miros artificial de vanilie. Îmi întorc privirea, caut spre cei din apropiere. N-o putea sechestra pe altul? Dar nimeni nu ne bagă în seamă, chit că pietonii se tot scurg prin buza benzinăriei.

O ambulanță vuiește pe bulevard. Niște puști se îmbrâncesc și unul o rupe la fugă, mai s-o lovească pe femeie. Eu dau să plec, fac un pas și șterg portiera cu marginea gecii. Dar ea mai zice ceva, ocolește mașina, iar eu îmi strâng haina - deși e cald, enervat de întrerupere. Nu poate să bage pe GPS? O vedea că vreau să fug?

Mă scuz, însă femeia turuie, deschide portiera și bălmăjește ceva. Mi-au furat poșeta, zice mai clar, apoi țipă.

Aproape că simt gustul vinului, sunt la un pas de un pahar mare, aromat. Și uite că n-ajung la el. Mă roagă să sun la poliție. Mă scotocesc prin buzunare, dar telefonul e acasă.

Îi explic asta și intrăm în benzinărie să cerem ajutor. Atunci ea își dă seama că telefonul i-a rămas în mașină, între scaune. Ne întoarcem și până la urmă eu vorbesc la 112, dau toate detaliile. Victima, cum o numesc ei, e prea speriată.

Trebuie să așteptăm un echipaj. Accept, chit că aș prefera să fiu acasă. Imediat îmi dau seama că n-am buletinul la mine. Mi-am luat doar niște bancnote pentru că nu mă gândeam la vreo ieșire prea lungă. Vânam ceva care s-aducă a lichid acrișor și aspru de țară, ca-n povestea aia nenorocită.

Durează vreo 20 de minute până vine un Logan. Fără grabă sau sirene. Le povestim, apoi scriem pe capota mașinii câte-o declarație. Foile pe care ni le dau par salvate din vreun subsol igrasios. Îmi verifică datele prin stație. Și-apoi promit că vor face cercetări. Îmi notează și numărul de telefon. Vor cere alte detalii mai încolo, peste-o zi, două.

Mirosul amestecat de hârtie și cerneală îmi umple nasul. Sunt acasă, cu revista în mâini, fără să fi cumpărat vreo sticlă de vin. De fapt, nici n-am ieșit, dar traseul personajului e descris genial. Face o plimbare întâmplătoare și trece dintr-o peripeție în alta. M-am simțit înghițit de viața dintre rânduri.

Știu că m-am gândit să ies, să cumpăr vinul. Dar mi-am zis că mai citesc încă puțin și… Uite că mă apropii de final. Nu m-am mișcat din casă.

Telefonul sună.

— Salut, aud în urechea dreaptă și casc ochii. Sunt Adina, ne-am cunoscut în benzinărie. Sun să-ți mulțumesc. Buletinul și permisul erau în torpedou. Așa-mi trebuie dacă mi-am cumpărat poșetă verde ca țoapele, nu?

Hăhăitul ei mă face să arunc telefonul. Aterizează pe mochetă, aproape de ușă. Lângă poșeta verde hidoasă.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)