Revistă print și online
Rafael,
uite, stau aici, lângă mare; val după val nisip în nisip și nu mai știu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate… Dacă aș întinde mâna dreaptă marea mi-ar mângâia trecutul; aș putea să închid ochii să cred că ești tu… Dacă întind toate visurile, urma pasului tău va urca până în inimă… călcâiul, talpa și degetele vor fi chiar sângele meu, dar nu voi face nimic din toate acestea, n-am să-mi dăruiesc nici un refugiu; voi rămâne aici lângă mare cu ochii mari cu vise mari în valuri tot mai mari. Singurătatea mării e totuna cu marea singurătate?
Uneori, ceva în mine începe să se cutremure, ceva dinlăuntrul meu cel mai ascuns, și toată ființa mea începe să vibreze ca un diapazon imens, cu rezonanțe uriașe, ce cresc din ele însele…
Ca un strigăt de disperare asurzitor ce se sparge de ceruri și cade în miliarde de țipete ascuțite prin timpanele noastre, rămânând acolo, dând naștere fricii. Frica, Rafael, e începutul morții… De ce uităm, iubitule, că tot ce suntem și ce-am putea fi înseamnă iubire?
De ce ne pierdem în valul vieții, înmagazinând în noi dorințe obscure, materialism barbar, ură, minciună, lașitate?
Privește-mă dar, pe mine.
În goana lucrurilor am uitat să îți spun înainte să pleci: "te iubesc!". Am alergat după tine, strivită brusc de un sentiment de spaimă îngrozitoare, de frica unei posibile întâmplări nefaste, inimaginabile, oribile , că nu voi mai putea să te văd niciodată, iar eu, eu în nimicnicia mea nu am apucat să îți spun cât de mult te iubesc!
Ce singură sunt fără tine, ce singur e Universul, ce gol fără margini rămâne în urma ta, în urma pașilor tăi pe nisipul eternității. Ce ciudat e, iubitule, că nu putem înțelege ce însemnăm unul pentru celălalt decât atunci când rămânem singuri și triști.
Cum de nu reușim să ne spunem ce avem acolo, în intimitățile noastre cele mai ferecate, atunci când suntem împreună? Ce ne ține gurile legate pentru a spulbera acel gol ce plutește ca o fantomă, ca o stihie între noi?
Nu, nu s-a întâmplat nimic, Rafael. Cineva spunea că atunci când nu mai ai la ce să visezi, când ți-ai împlinit toate visurile și nu mai ai pentru ce lupta și nici ce spera, viața face loc puțin câte puțin morții. Începi să mori încet și inevitabil. Oare și noi, Rafael? Atât de mult ne-am dorit unul pe celălalt, încât putem să uităm acum (avem acest drept?), când ne avem, acel patetism al
începutului, acea exaltare lăuntrică, acea flacără a trupului și a minții care ne purifica până la esența naturii, a existenței? Rafael, acum când sunt singură, îmi dau seama ce multe mai avem noi să ne spunem despre noi, atâtea cuvinte, atâtea gânduri. O mulțime de adevăruri cunoscute, dar care trebuie spuse, rostite în gura mare. Te iubesc, Rafael, și mi-e frică, atâta frică. Realizez deodată ce ar însemna lumea fără iubire, ce ar fi infinitul fără dragoste, când tot ceea ce suntem și am putea fi vreodată e doar Iubire. Nu se poate, nu-i așa, Rafael? Spune-mi că nu e posibil. Dacă nu e iubire, de unde începe viața? Dacă nu e iubire, ce înseamnă moartea? Nici ura nu mai are nici o însemnătate fără iubire. Iar dacă nimic din toate acestea nu-s, ce mai poate fi?
Un mare nimic… vid; mai mult decât atât, inutilitatea divinului. "Nimic fără Dumnezeu!" Mă rog, iubitule, LUI, mă rog iubirii, ca unei ființe, pentru ca acest sentiment inuman ce mă cuprinde să rămână doar un coșmar și timpul să se milostivească de noi.
Trestiana,
“noi suntem visătorii de vise
rătăcind pe malul singurătății
așezați lângă pârâuri secate
pierduți de lume și uitați de ea" (Arthur O’Shaughnessy)
Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut. O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o extirp, astfel încât brațele să-mi redevină aripi. De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe. Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.Știu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă. N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearșeaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearșeaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare. Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel cinematograf , m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri. Am crezut că tipul de pe cearșaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut. De-abia când pe ecran a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers. — Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar! O femeie tocmai mă năștea pe ecran. Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!
Pe curând!
Rafael,
"...somnul, somnul, doar atât! fără vis, fără trezire. lovituri ce m-au răpus, au rămas doar amintire...
când durerea grea a vieții, în tăcere o ascult, mă topesc în bezna morții și strâng ochii și mai mult..."
Mă trezesc și nu știu de ce o fac...
Îmi plimb privirea prin casă și totul mi se pare străin, din nou.
Ferestrele sunt tot aceleași pe care le știi, soarele, tot pe acolo mă inundă în fiecare dimineață, în jurul meu totul pare la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca acum o veșnicie...dar eu sunt conștientă, chiar mai mult decât aș vrea, chiar mai mult decât trebuie, că nimic nu mai e la fel, că nimic nu va mai fi la fel, niciodată. Îmi doresc să dorm mai departe, să dorm la nesfârșit, dar mă gândesc că această dorință seamănă izbitor cu dorința morții. Eu nu vreau să mor, însă simt că nu mai pot trăi. Sunt blocată între două lumi, ca în spatele unui geam oglindă. Realitatea prin care respir pare o celulă îngustă în care se află doar patul meu, patul meu transformat chiar de mine, într-o mașină a timpului. Mă așez comod, închid ochii și plec oriunde vreau să fiu. Visele, care nu sunt vise, mă eliberează, mă duc acolo unde aș vrea să mă aflu... și chiar reușesc să ajung, pentru că doar sufletul meu ești tu, cel adevărat...iar sufletul mi-e dintotdeuna liber, nemuritor.
Doar că somnul nu mi-e suficient. Niciodată nu e... Și vine mereu dimineața. Mă trezesc în celula mea, în spatele geamului oglindă. De acolo pot privi lumea din apropierea ta. Cineva îmi spune "bună dimineața", mă invită la o cafea, cineva mă întreabă ce fac, dacă am visat ceva, dacă mi-e bine... Eu tac, tac pentru că mi se pare că de-abia acum dorm, că sunt în visul altcuiva doar un personaj secundar distribuit într-in rol auxiliar dintr-un film cu buget modest.
Nu e filmul meu, nu e despre mine. Îmi joc rolul pentru care am fost selectată de Regizor. Zâmbesc, zic că sunt bine, repet replicile scenariului, mă îmbrac cu hainele primite, mănânc, beau, respir teatral, artistic. “E doar un rol", mă gândesc mereu. Unul ca multe altele prin care am trecut de-a lungul eternității. Un rol pe care mi l-am ales, de fapt, singură, atunci când am decis să renasc. Acum, mă întreb, retoric, de ce am ales așa... Desigur, nu pot nega rațiunea alegerii, dar am pierdut între timp răspunsul, scopul, lecția pe care trebuie să o învăț.Vreau să aflu, încerc să mă întorc în mine, la acel punct în care toate deciziile luate au un sens, o explicație, dar mă izbesc de ziduri peste care mi-e cu neputință să le cațăr.
Constat, dezamăgită, din nou, că sunt blocată în mine însumi, sau că entitățile superioare nu îmi dau acces înlăuntrul meu. Mi-au parolat memoria, mi-au parolat viața.
Poate e spre binele meu, poate încă nu am dreptul să știu cine sunt cu adevărat sau, poate, chiar asta mi-e este lecția. Alegerea. Cea mai grea alegere din această viață. Liberul meu arbitru e cel care, probabil, trebuie să decidă ce cale trebuie să urmez. Nu vreau să rănesc pe nimeni, nu vreau să fac pe nimeni să sufere, dar de fapt, chiar și autoizolată în carcera minții mele, sau tocmai de aceea, fac pe toți cei dragi să sufere cumplit.Și zilele trec, una după alta, simt că iubirea, răspunsul tuturor întrebărilor, tocmai pe mine mă lasă rătăcită, pe un “no man’s land" arid.
Număr iar și iar secundele despărțirii de tine, în așteptarea nopții, în așteptarea somnului eliberator de mine, de tine... Patul și visele sunt tot ce am, Rafael, tot ce mai contează. Și dorm...și dorm... "Je suis malade" , în noaptea priveghiului propriului suflet...
Trestiana,
Aud doar ticăitul. Obsedant. Nici măcar nu știu dacă vine de la vreun ceas atârnat pe vreun perete, sau vine din mintea mea. Dacă deschid ochii, dacă am curajul să îi deschid, îmi amintesc, vag, că nu mai am ceasuri, îmi amintesc că le-am aruncat acum ceva timp pe fereastră.
În locul lor am vrut să mă atârn chiar pe mine, să atârn așa, fără să mă gândesc la ceva.
Tic-tac, tic-tac! Lumea, curioasă, a intrat în casa mea doar pentru asta... să mă vadă ceas, pendulând peste lavabila prea albă, exagerat de albă. Îi și văd cum s-au îngrămădit pe ușa de șifonier , pe care am pus-o în locul celei mari de stejar, de la intrare, așa, ca la un muzeu, gratis... Au privit, mirați, casa goală, așa cum am vrut să o las, pentru că nu mai puteam să mă simt sufocat de mobile, de covoare, de perdele, de aparate care nu-și mai găseau utilitatea atunci când am descoperit că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic. Totul se aflăa deja înlăuntrul meu, iar exteriorul mi-a devenit o carceră... Cu cât mai multe în jurul meu, cu atât mai greu de suportat. Așa că, am renunțat, una câte una, la toate! Mulți dintre oameni au început să își bată cruci, care mai de care mai impozante, mai mari, mai largi, de parcă s-ar fi aflat într-o biserică absurdă, cu un singur perete, alb, pe care atârnă, pendulă ,vecinul, prietenul, soțul, tatăl, fiul, care am fost până acum ceva timp. Apoi nu am mai fost nimic. Într-o dimineață, m-am ghemuit, într-un colț al debaralei, sub borcanul cu castraveți murați si dulceață de vișine. Mi-am închis ochii, gura, sufletul. Nu mi-am mai dorit nimic. Nici măcar să mor, pentru că am înțeles că nimeni nu moare, ci doar o ia de la început, mai împovărat cu o nouă sinucidere de gestionat.
Au strigat la mine toți. M-au pălmuit, speriați desigur că am înnebunit, că am devenit zombie sau și mai rău, că sunt posedat de un diavol.Unul mic care a reușit să pătrundă în mine printr-o ureche. Au aruncat găleți de apă rece pe mine, mi-au băgat în ochi lanterne, unii chiar m-au scuipat în excesul lor de zel, pentru a mă readuce la "normalitatea" înțeleasă ca atare de ei.
Însă nu mi-a păsat de nimic. Chiar am zâmbit puțin, invizibil, când au încercat pompierii să mă ridice cu cricuri hidraulice, pentru a mă duce la secția de psihiatrie.
Nu a fost chip. Iar eu știam că nu vor putea, devenisem de neclintit peste noapte: doar o gaură neagră. Una mică, ce-i drept, atât de mică încât să încapă în debaraua cu murături, dar la fel de grea ca toate găurile negre. În schimb au venit la mine psihiatrii. Cei mai buni din lume...
Și vraci au venit, șamani, vrăjitori. În goana lor nebună după reclamă, publicitate, au ajuns la mine chiar președinți de stat. Cu toții promiseseră lumii că mă vor face să "revin" cumva în lumea lor. Inutil. Au plecat așa cum au venit... Unul câte unul, până la urmă plictisiți de omul-gaură-neagră. În fond, după atătea zbateri și dezbateri asupra mea, filozofice, religioase, extraterestre, fizico-atomice, psihiatrice, neajungând la nici un rezultat care să le satisfacă în vreun fel orgoliul, ego-ul, look-ul, au abandonat subiectul și s-au întors în "realitatea" lor.
S-au întors să alerge în jurul existenței, minunatei lor existențe, cuprinsă între "bună dimineața" și "noapte bună"! Familia mea a mai stat puțin. M-a mai pălmuit o vreme, m-a mai strigat un timp, au mai aruncat cu apă rece, mi-au mai adus supă, ceai. Dar în cele din urmă a plecat și
ea. Prin lume. Ce putea face? Eu existam, dar nu existam, devenisem doar un obiect din debara.
Cel care am fost cândva rămăsese doar în amintirile mamei, ale soției,ale copilului.
Amintirile însă, nu țin de nimic până la urmă... țin doar de suferință, iar suferința oricui are limite, definite chiar matematic prin formule inventate de foarte multă vreme.
I-am auzit când și-au luat la revedere, le-am simțit lacrimile curgând, le-am simțit durerea explodând, apoi pașii, pașii i-am ascultat fiecăruia în parte, până s-au pierdut în neant.
N-am putut să mă mișc, n-am putut să le spuin nimic. Am rămas la fel de înțepenit, cu ochii strânși, cu pumnii strânși cu totul strâns ca un ghem... în altceva, în nimic sau în alt tot.
Zile și zile în șir. Apoi am aruncat tot ce mai era în jurul meu. Am dărâmat și pereții, fiindcă nu mai foloseau nimănui. Am păstrat un singur perete, alb, pe care să atârn ceas. Tic-tac!
Trecătorii matinali mai intră uneori și acum să își regleze ceasul, telefonul, sufletul, după pendularea mea pe lavabila prea albă, de pe ultimul perete nedemolat din mintea mea, și merg mai departe la tramvai, spre întâlnirea lor cu destinul. Pentru mine, destinul a venit, demult, Trestiana. Atunci, într-un turn, unde n-eam recunoscut sufletele. Însă nu am știut ce să fac cu el. M-am prăbușit doar în mine însumi. Gaură Neagră.
Rafael,
Nu mai fusesem niciodată acolo, dar toate lucrurile mi se păreau cunoscute, familiare. Bătrânul era orb. Se refugiase de oameni în "turnul disperării", acolo de unde legenda spune că o fecioară din antichitate se aruncase să zboare sau să piară, din prea multă dragoste de viață, din prea mult dor pentru inima ei ucisă odată cu iubitul. Acel turn avea o însemnătate uriașă în memoria colectivă a satului. Situat în vârful muntelui Crevados, turnul inspira teamă și respect, atracție și admirație. Se zvonea că bătrânul ar fi nebun și că turnul cutreierat de stafii ar fi așezat chiar pe buricul Marelui Dragon din adâncuri.
— Nu știu cine ești, copilă, deși bănuiesc, nu știu ce vrei, deși presupun, dar nici nu te voi întreba ceva. Urcând cele 666 de scări ai făptuit o mare ciudățenie și ai adeverit prorocirea, de care probabil nu ai habar. Uite, de aici, poți privi luna pe partea cealaltă, e singurul loc de unde o poți face. Nu te mira, eu nu o văd… E mult de când întunericul s-a așezat în sufletul meu, dar urechile mele pot pipăi universul. Să nu te temi de lilieci și mai ales, să nu te temi de mine.
Ia loc, copilă și spune-mi cât de bătrân sunt. Nu i-am răspuns însă nimic bătrânului.
M-am mulțumit doar să privesc luna pe partea cealaltă, dar am înțeles: bătrânul nu exista, doar ecoul lui mai stăruia în eter în nopțile cu luna plină. Poate doar lupul acela ce rânjea fioros de prietenos către el, mai era încă viu, dar stors de orice sens își continua drumul spre nicăieri la picioarele fantomei bătrânului, al "celui ce ascultă cerul". Mi-am ridicat capul lăsat pe corzile chitarei, am privit camera lungă, cu pereți drepți, cernându-mi durerea prin nisipul ce continua să cadă în voia timpului spre început. Acolo te-am cunoscut. Pe tine, Rafael, singurul om pe care l-am iubit . Între pereții aceia m-am izbit violent de adevărul suprem; cheia tuturor întrebărilor.
M-am îndrăgostit de tine în timp ce construiai un munte. Mai întâi de brațele tale, mai apoi de părul tău, de privire, de tot ce îți aparținea. Cu cât te iubeam mai mult, cu atât uitam că în mine există Absolutul. Acel Absolut păstrat ca într-un recipient criogenic în mintea mea, pentru a fi cândva deschis, pentru a renaște din miliarde de fărâmițe, Întregul.
Pentru asta am fost pedepsită, luându-mi-se totul… mai întâi pe tine, apoi turnul, iarba și, mai târziu, amintirile.Tot mai des,dragul meu, coșmarurile mă cuprind, îngrozindu-mă, amestecându-mi trecutul cu viitorul, cu prezentul, amestecându-mi viața cu moartea, sau cu altceva, mai înspăimântător decât moartea. Cineva parcă se joacă cu mine, aruncându-mă într-o altă lume, spre înapoi, încât nu mai știu cine sunt și către ce mă îndrept. Imagini și trăiri străine îmi împânzesc într-atât neuronii, încât sunt uneori depășită, strivită de subconștient, abandonată irealului, altcuiva, altundeva. Îngrozitoare dedublare. Într-un fel sau altul, va trebui să ies din mine. Un joc absurd, în care am fost prinsă fără să fiu întrebată. Nu am nimic de-a face cu asta… sunt într-o pânză de păianjen, încă vie, dar prizonieră într-o altă minte. Aș vrea să sfârșesc. Seppuku, demn, aristocratic, nobil. Frica și Iubirea sunt cele două emisfere ale Întregului. Poți să mori iubind, către lumină și poți muri din frică, către întuneric. Un alt spațiu, un alt timp. Pot să aleg dar odată cu alegerea mea, Universul va merge cu mine.
Toți sinucigașii acestei lumi, Rafael, au trecut în alt spațiu, în alt timp. Există fără să știe că au existat, că au iubit, că au avut copii, că au avut părinți, că au lăsat în urmă lucruri neterminate și iubiri neconsolate. Dar tu poți schimba asta!
Trestiana,
Prima amintire despre o biserică o am de la patru ani. Ningea și era cumplit de frig. Crăciunul.
Mama mă învățase câteva rugăciuni și colinde. Eram fericit, înconjurat de plenitudinea acestei sărbători. Simțeam îngerii pe umerii mei, ușori și diafani, și îi auzeam șușotind între ei despre mine. Credeam că toată lumea îi vede și mi se părea că arăt năstrușnic și deosebit, ca o icoană pe sticlă. Mâna mamei mă ținea strâns, târându-mă prin mulțimea adunată… Din prima clipă, acolo, în biserică, m-am simțit ciudat. Eram parcă ACASĂ și totuși străin. În fața altarului, firavul meu trup a început să tremure, să vibreze, de parcă aș fi fost un diapazon atins de un dirijor care încerca să mă acordeze cu Universul. Imaginile sfinților păreau vii, lumina lumânărilor coborâse din Lumina Inițială, crucifixurile începură un joc bizar în mintea mea, ca un carusel imens în care eu, cu îngerii mei așezați pe umeri, ne simțeam minunat. Complexat la un moment dat de divinitate, m-am simțit strivit încet, încet de o forță imensă care îmi sugruma creierul, intoxicându-l parcă cu ceva nedefinit și necunoscut pentru mine, profanul copil.
Era ceva despre care eram conștient că știu mai mult decât toți, însă speriat, traumatizat de măreția sentimentelor în care mă bălăceam ca în Iordan, strângeam mâna mamei din ce în ce mai vârtos și deodată am strigat fără voia mea:
— Mamă, oprește biserica! Am amețit! S-a făcut liniște. Mama m-a luat în brațe, m-a privit speriată, apoi preotul, un gigant cu o barbă albă și lungă până la brâu, s-a apropiat de mine. N-am uitat nici acum ochii aceia, parcă mă ardeau, fixându-mă cu o intensitate extraordinară, cu ură, cu spaimă…
— Femeie, al tău e copilul acesta?
— Da, părinte, iertați-l, n-a mai fost niciodată la biserică…
— Femeie, ia-ți copilul și pleacă! Să nu îl mai aduci! Copilul acesta vine de Altundeva! Apoi am leșinat. Îmi amintesc doar că îngerii m-au înlănțuit între aripi și mi-au cântat o muzică din neant.
Mi-am revenit mult mai târziu. Fusesem întins pe un fotoliu lângă bradul de Crăciun. Mama mă mângâia pe frunte plângând, iar Michelangelo, fratele meu, aprindea, cu îngerii, artificii. Despre tata nu îmi mai pot aminti aproape nimic. Memoria mea păstrează foarte puține amănunte despre el, așa ca într-un vis, fotografii descompuse de timp sau de imaginație. Sărutul mamei m-a readus printre ei…
— Dar ai dormit, copilul meu!
"Copilul meu, copilul meu…" în timpanele mele bubuiau aceste cuvinte ca un țipăt dureros… altcineva, altundeva și altcândva îmi strigase cu disperare: "iubitul meu!"
Această amintire din mine, a celui ce eram, a urlat atunci necontrolat, vehement:
— Nu sunt copilul tău!
Venise din adâncul meu cu o voință mai mare decât a unui copil de patru ani și nu știu cui i-a fost adresată…
Totul s-a derulat ca un instantaneu, un clișeu, un blitz, pentru ca apoi, speriat de mine însumi, să sar în brațele mamei, desfigurată de uimire și spaimă.
Am știut doar atunci când te-am întâlnit, Trestiana, că nu eram copilul mamei, dintotdeauna am fost iubitul tău.
Îți scriu din turn, pe aici nu mai trece nimeni, apocalipsa rulează mega image.
Pescărușii au zburat spre infern, singur prin univers zidesc înălțimi din nisip amintiri și iluzii.
Doar timpul e fericit, dansează lambada cu mintea mea.
Nisip pe nisip, cărămizi de apă, vis peste vis, speranțe nenăscute așteaptă să respire din mine Urc, turnul nostru a ajuns pe Lună. Dumnezeu se vede alb negru,are mâinile ocupate cu zaruri.
Să mă ierți dacă te-am născut pentru a te ucide, ignoranță multiplă.
Îți scriu sfâșiat, pe aici nu mai trece nimeni. Împart singurătatea cu Iuda, la infinit.
După ce mă citești, stinge lumina!
Adrian Păpăruz