Revistă print și online
Chiar așa e, totul începe cu o poveste... Domnule, zice amicul obosit, sprijinind fereastra din spatele lui, omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea. Îl privesc lung și îi spun: Da, Freud… De altfel, atunci când vorbim, spunem o poveste, atunci când ascultăm aducem o mângâiere. Vezi? mă întreabă el. Iar un poet scria că în fiecare picătură de apă e o poveste de viață. Eu am în minte cuvintele lui Hans Christian Andersen, viața însăși este cea mai bună poveste.
Și încep să-i povestesc, în așteptarea băiatului cu berea, care nu mai vine… Care imaginație, de unde atâtea povești inventate, câtă literatură să mai fie?
Uite, ies din marketul scump, din cartierul cu blocuri jupuite, încă sub impresia moralizatoare a flăcăului gras și lat de la intrare, cu obiectul lui cu sclipici, apropiat de fruntea anonimilor cumpărători. Domnu, mi-a zis, masca pe nas! Are dreptate, așa că trag cârpa colorată până sus, peste o parte din ochelari, lentilele mi se aburesc pe loc, mă opresc la timp, raftul cu delicatețuri din apropiere ar fi fost în mare pericol. În fine, ies la lumină, e cald, mă uit la cei doi bătrâni care joacă table pe tăpșanul de beton de la intrare, îi găsesc acolo de fiecare dată, apoi mă hotărăsc să o iau direct printre blocurile urâte, din mijlocul cartierului cu număr moștenit din vremuri trecute.
Amicul mă privește tăcut, nici nu știu dacă mă ascultă. Ajunge la noi un miros de prăjeală, de ceapă arsă și, parcă, de pește pus la grătar; e deschisă ușa către bucătăria mică în care se mișcă alene o doamnă solidă.
Așa, trec eu mai departe, merg pe trotuarele noi, construite în anii din urmă, cu pistele lor de biciclete, desenate într-un tablou abstract chiar peste mijlocul asfaltului deja crăpat și văd ieșind pe ușa scorojită a unui bloc o pereche colorată. Doamna are vreo sută de kilograme, o fustă în colțuri inegale îi atârnă până spre podeaua publică, o geacă de fâș cu nuanțe indecise nu poate acoperi bustul uriaș al proprietarei, iar pe cap are o pălărie imensă care ar putea fi folosită pentru orice distanțare legală în pandemia care nu se mai termină. Are în mâna dreaptă o plasă cu găurele, n-am mai văzut așa ceva din vremurile celelalte, se zăresc niște cartofi înghesuiți și o varză mijlocie, cu frunzele de sus murdare și, parcă, ușor colorate în albastru. Plasa ei lovește, din loc în loc, trotuarul, dar doamna nu pare să audă ceva neobișnuit. Cu cealaltă mână apucă, direct de cotul drept, un copil de vreo 10 ani și el într-o costumație de carnaval, are un cap oblic, seamănă cu o minge de rugby, mai are și niște ochelari cu lentile mari și colorate, care îi atârnă de vârful nasului, e învelit tot într-o bluză de plastic, de un roșu aprins, legată cu un șnur peste betelia joasă. Mai are și niște pantaloni de trening care-i ajung până deasupra gleznelor, iar în picioare poartă pantofi ciudați, care nu par să aibă chiar aceeași culoare amândoi.
E clar, amicul e prins de povestea mea, a uitat chiar să bea din halba mare, pe care flăcăul adormit ne-a adus-o între timp, iar cartofii rumeniți sunt fierbinți și colorați într-un fel nu prea ademenitor.
Nu apuc să-i depășesc, când mă lovește vocea groasă, de bariton mic, a copilului, cuvintele cad umflate peste bordurile înalte din apropiere. "Băi, strigă el, ți-am spus să nu mă mai duci la mătușa, nu-mi place"… Mama îl trage energic de braț, micul Oblio stă să decoleze din mâinile femeii. "Ești un prost, o aud, mătușa te iubește, uite, ți-a dat și bani"… Hei, dar ce voce are doamna, subțire, ca și când cineva ar acorda o vioară de sub pălăria ei uriașă. "Care bani, zbiară Oblio, cu același glas de bariton, două monede de 50"…
Mă opresc, prietenul e nedumerit, așteaptă, ne salută un domn mai bătrân, nu prea știu de unde să-l iau. În fine, merg mai departe…
Și, zic, fac un lucru urât și rămân în spatele lor, trag cu urechea pe lângă ei. "Și de ce zici, măi mamă, că nu-ți place de mătușa"? întreabă ea, cu aceleași acute de soprană bătrână. "Miroase a mort", i-o trântește Oblio. "Cum a mort, ce naiba vorbești"? Copilul sare peste un bolovan, ajuns direct în mijlocul trotuarului. "A mort, da, n-ai văzut când m-a pupat, avea gura ca o gaură fără dinți și da, a mort mirosea", ridică el vocea supărat. Mama tace. "Când m-ai trimis la baia ei împuțită să fac pipi, m-am speriat rău, avea într-un borcan dinții ei, erau căscați pe ceva roșu"… Femeia zice la repezeală, "hai, mă, era proteza"… Vocea groasă continuă scurt, "da, am crezut că iese din borcan și mă mușcă de nas"… Mama râde subțire, "hi, hi… poate de cur"… Băiatul se strâmbă plictisit, ochelarii i se întorc peste obraz, gata să cadă. "Și în bucătărie tot a mort mirosea", mai zice. Mama îl trage de mâneca ieșită dincolo de brațul dezgolit, "ți-am spus că ești un prost, mătușa avea coliva la fiert, pe aragaz, se duce mâine la biserică"…
Amicul e foarte atent, a rămas cu gura ușor căscată, pare nedumerit. Ce e, o poveste sau altceva? Dar nu întreabă nimic…
Poftim, mi-am zis, om bătrân și trag mai departe cu urechea. Mă gândesc să trec pe lângă ei și să grăbesc pașii, dar ochelarii mei se lipesc de gașca de adolescenți, îngrămădiți în fața scării ultimului bloc prăpădit din cartier. Sunt călare peste băncile decolorate, în jur s-a adunat un munte de coji de semințe negre, iar în mâini au cutii înguste, cu energizante incerte, chiar, mă gândesc, oare ce gust au, trebuie să le încerc și eu până la prima pensie. Mai apuc să-l aud pe Oblio, cel cu voce de bariton, spunând: "și, ce naiba, iar mă minți cu căștile alea, iar nu-ți ajung banii din leafa ta prăpădită?"… Undeva, în spatele meu, vocile amestecate ale celor două personaje se pierd ușor în decorul de iunie. Intru la aprozarul din apropierea spitalului, mai cumpăr niște fructe și, la ieșire, mama și fiul stau sprijiniți de gardul din ciment, femeia respiră greu, "stai, măi mamă, am obosit", o aud spunând. Oblio o privește dintr-o parte, "iei și tu niște cireșe?"… Mama, gâfâind încă și cu o voce și mai subțire, trântește scurt un răspuns. "Cu ce, mă, nu vezi că un kil e 25 de lei?"… Eu aud până dincolo de semafoare ecoul… 25… 25… 25… 25…
Și mă opresc, trag o gură din halba aburită, îndes vreo câțiva cartofi, n-au nici un gust, par degerați, se lipesc de cerul gurii. Gata? mă întreabă prietenul. Nu chiar, îi răspund…
Am, totuși, o vagă nedumerire, știu de undeva vocea groasă a băiatului, am mai auzit-o. Ajung aproape de casă și, brusc, am un fel de revelație. Gata, mi-am amintit, uite domnule ce memorie de dascăl bătrân! Dar sunt peste 40 de ani de atunci! Eram student, locuiam într-un cămin de pe lângă Academia Militară, opt într-o cameră înaltă, cu paturi suprapuse, ca la armată. Era o dimineață geroasă de noiembrie, încă adormiți, eu și alți trei colegi ne-am urcat în troleibuzul rece, în drum spre cursul de epistemologie, de la prima oră. Troleibuzul era aproape gol, nu vorbea nimeni, toți așteptam, încă, să ne trezim de-a binelea. Când să plece troleibuzul din stație, auzim niște bătăi zdravene în ușile care se închiseseră și o voce de bariton intrată prin crăpătura de cauciuc. "Deschide, bă… deschide!"… Șoferul oprește și deschide ușa din spate, urcă o pereche ciudată, tată și fiu. Bărbatul avea aproape doi metri, era slab, deșirat, cu un palton prăpădit care-i trecea dincolo de genunchi, o căciulă rusească, d-aia cu clape groase peste urechi, iar de mâna lui dreaptă era atârnat un puști de vreo 6 ani, îmbrăcat tot așa, ca un cosmonaut învelit în straie de lână, împletite probabil de vreo bunică de la țară. Troleibuzul a plecat încet, era tot liniște, doar vocea nefiresc de subțire a tatălui continua să-l dăscălească pe cel mic. "Stai, mă, nu te mai freca de toate ale", zicea tatăl. Dar cel mic nici nu se mișca pe scaunul lui. "Îți curg mucii, uite ce nesimțit ești"… Puștiul cu cap mare, pierdut în căciula de lână, se uita pe geam, nici nu părea să audă boscorodeala matinală paternă. "Și de ce n-ai mâncat tot laptele, o să mori de foame până diseară?"… Troleibuzul oprise la semafor. În liniștea de noiembrie, din interior, s-a auzit brusc vocea nefiresc de groasă, de bariton mic, a copilului atacat de cuvintele subțiri ale tatălui. "Bă, a bubuit piticul, dacă nu mă lași în pace te spun eu lu mami că te-ai pișat în chiuveta din bucătărie"…
De-asta, vă spun, sunt aici două voci de baritoni… mici! Dar unde începe și unde se termină ficțiunea? Și ce, până la urmă, are vreo importanță? Poveste să fie…
Prozator, autorul mai multor romane, printre care Calendarul cu patimi (2002), Gândul lui (2005), Ingrid târfa (2007), Emo-kids și efectul de lac în America (2013), Rumegând între antilope ș.a. Cel mai recent roman, apărut în 2021, se numește A doua față. Colaborează la mai multe publicații și este senior-editor la Gazeta Dâmboviței.