Revistă print și online

Amintiri din secolul trecut sau memorii subiective în opt secvențe (II)

Bine, mai am o poveste, e din secolul trecut, îi spun vechiului meu prieten, ceva mai târziu… Ca noi, zice el… Mă gândesc cum să încep, sunt și ceva amintiri de când eram mai tânăr, adaug. Așa, face el, și la trup curat

Ce legătură ar putea să fie între o glugă și Aristotel? îl întreb. A glugi și a cunoaște rostul filosofiei, adaug eu cu înțelepciune de seară târzie. Doar spunea Aristotel că începutul oricărei înțelepciuni este cunoașterea de sine. Amicul zâmbește, se vede că ți-e dor de meseria ta… Punem de-o lecție? Cam, hai să lămurim termenii, gluga este un obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică și care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. Dar, gluga mai este și o grămadă de știuleți de porumb sau de mănunchiuri de cânepă, adică o căpiță. de coceni Bine, uneori i se mai spune glugă și unui om lipsit de importanță. Așadar, o glugă este o grămadă de snopi, de coceni de porumb, care se așază în picioare, în forma unei stive conice.

Gata, sunt pregătit, zice el, jucându-se cu urechile lungi și calde ale prietenei blănoase de alături. Bine, fii atent… Prin toamna lui 1977, după cutremur, am fost urcați în trenul de Constanța, noi, studenții la Filosofie, Sociologie și Psihologie, ca să eliberăm ogoarele patriei de cocenii rămași pe câmp, într-un an cu recolte record, mai mari decât oriunde în Europa, așa cum raportau tovarășii din județele României spre comunism în zbor. Am ocupat sălile de clasă ale școlii din Cobadin și, din ziua următoare, am trecut la munca de jos, cum mormăia un bătrân dascăl, mare specialist în educație materialist-științifică și ateistă, șeful armatei filosofice și al înțelepciunii de atunci a țării. În soarele de octombrie, pe câmpia dobrogeană, vocea poetului răsuna patriotic: "Pe glugile de ciocani de prin curți / luna zvârlea luciri de bronz". Sau, cum scria un alt rapsod cu simbrie tovărășească, "Păpușoii uscați se odihneau în glugi pe lanuri". Aveam o "echipă" de elită, îndrumătorul nostru "agricol" era un savant, un mare profesor, cel mai mare specialist în filosofia lui Aristotel. Doar știi că Aristotel este considerat, de unii, ca fiind cel mai inteligent om care a mers vreodată pe această planetă, el spunea că este semnul unei minți educate capacitatea de a analiza o idee fără a o și accepta.

Greu, face amicul, înviorat brusc, de răcoarea coborâtă peste noi. Nu chiar… trec eu mai departe. Sunt foarte mulți ani de atunci, dar îl văd, și acum, pe profesorul nostru, adunând snopul în gluga specială, dobrogeană, convins de înțelepciunea "stagiritului": răbdarea este amară, dar fructele sale sunt dulci. Și tot Aristotel, adaug eu, în momentele cele mai întunecate trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina. Și a venit prânzul, ne-au adus, în marmide uriașe (noi le știam din armata cu termen redus, făcută nu de mult în apropierea Coloanei Infinitului) ciorba fierbinte, ne-au dat un codru de pâine, un castron din tablă argintie, o lingură grea și… poftă bună! Rezemați de glugile tocmai înălțate, desigur filosofic, de noi, toată dimineața, am trecut la masă. Doar bietul savant se uita neajutorat spre orizont, cu pâinea și lingura într-o mână, cu castronul plin în cealaltă, în căutarea unei soluții de viață. Care nu venea. Păi, nu spunea Aristotel, cel pe care îl slujea de o viață domn profesor, că măiestria nu este niciodată ceva întâmplător, este rezultatul dorinței mari, a unui efort sincer și a unei execuții inteligente? Aceasta reprezintă, deci, o alegere înțeleaptă a mai multor alternative.

Cum filosoful grec spusese, de mult, că tinerii sunt în permanență într-o stare asemănătoare intoxicației și, tot el, că noi devenim doar prin efectuare de acțiuni, devenim temperați prin acțiuni temperate, devenim curajoși prin acțiuni curajoase, am trecut la soluția necesară. M-am apropiat de profesorul nostru cel adânc neajutorat și i-am "explicat" că trebuie să țină pâinea între picioare, ca să poată folosi lingura pentru castronul în care ciorba începuse să se răcească. Da? Dragul meu, așa se face? m-a întrebat fericit. Și a reușit să golească vasul de metal, cu bucăți mari de cartofi și de carne. Vezi, prietene, adaug eu cu înțelepciune de noapte senină, să mai spună cineva că expresia filosofiei nu este fapta, sunt convins că dascălul nostru medita sprijinit în gluga dobrogeană la cuvintele grecului celebru. Nu există genii mari, fără un amestec de nebunie. Și, tot Aristotel: cei care cunosc, fac, cei care înțeleg, învață.

Și? mă întreabă domnul actor… A mai fost ceva? Nu chiar, dar seara, în curtea mare a școlii din Cobadin, cu o găleată de tulburel alături, adusă de colegii mei întreprinzători și negustori de nevoie, profesorul nostru ușor amețit de la licoarea roșie și cam tare ne-a ținut un curs improvizat de filosofie antică. Zicea, ștergându-și ochelarii aburiți, din Aristotel… Ca să zic așa (erau cuvintele pe care el le repeta din două în două minute) a fugi de probleme este o formă de lașitate și, deși este adevărat că sinuciderea înfruntă moartea, el o face nu pentru un scop nobil, dar pentru a scăpa de ceva rău.

Avea dreptate Aristotel, ca și dascălul vostru cel înțelept, a tras amicul o concluzie stropită bine cu căpșunica noastră botezată Țața Sofica, de la bătrâna mea vecină, de la țară, care știa rețeta secretă a vinului nelipsit din beciul casei mele. Marele dascăl ne-a mai spus și că tineretul este ușor de înșelat pentru că el trăiește numai cu speranța. Și, mai ales, că ceea ce stă în puterea noastră să facem, stă în puterea noastră să nu facem. Dar e altă poveste…

Ionuț CRISTACHE

Prozator, autorul mai multor romane, printre care Calendarul cu patimi (2002), Gândul lui (2005), Ingrid târfa (2007), Emo-kids și efectul de lac în America (2013), Rumegând între antilope ș.a. Cel mai recent roman, apărut în 2021, se numește A doua față. Colaborează la mai multe publicații și este senior-editor la Gazeta Dâmboviței.