Revistă print și online
Alexandru Șerban, Mai este puțin până mâine, Velvet Story, 2022
Atunci când am început lectura romanului Mai este puțin până mâine, semnat de Alexandru Șerban și publicat la editura Velvet Story, mi-am zis că pesemne mă așteaptă încă o poveste cu vampiri, cu mult sânge și colți la vedere, agresivitate nebună și un munte de cadavre. Am pornit, așadar, cu această prejudecată în minte și am descoperit cu totul altceva.
Povestea începe în Londra, în secolul al XIX-lea, unde doi prieteni, John și Jim, care făcuseră avere din tipărirea unui ziar, dar cărora afacerea nu le mai mergea, ratând înmormântarea doamnei Thatcher, binefăcătoarea lor. Cu creditorii (și nu numai) pe urmele lor, se refugiază în casa goală a defunctei. Dar țipetele unei femei îl trezesc pe John, iar când deschide ușa, aceasta se prăbușește pe podea plângând și cerându-i să o ascundă de bărbatul care o urmărea. John iese în căutarea acestuia, iar ceea ce vede în curtea interioară a unei case dărăpănate este începutul unui mister pe care îl va dezlega după multe peregrinări.
Articolele din ziarul celor doi se dovedesc a fi bazate în totalitate pe informațiile furnizate de enigmatica Lady Anne, iar când aceasta decide să părăsească definitiv Londra și să meargă în Schäßburg (Sighișoara), John pleacă pe urmele ei. Șederea în cetate îi rezervă multe surprize, iar tainele ce o înconjoară pe Lady Anne par să se adâncească. Într-o plimbare nocturnă, intră în cimitirul Bisericii din Deal, iar acolo, într-un cavou, descoperă o carte cu coperte negre. O citește și astfel începe povestea din poveste, o istorisire plină de aventuri din anul 1540, când vampirii și oamenii trăiau laolaltă.
Vampirii descriși de Alexandru Șerban au toate trăsăturile cunoscute: sunt de o frumusețe ireală, pot domina gândurile oamenilor, au forță și cruzime, se pot transforma în fel și chip, sunt motivați de răzbunare și uneori de dragoste. Și totuși, sunt personaje credibile, au îndoieli și lupte interioare, pot fi loiali și înțelepți.
Suspansul este bine dozat, iar construcția episoadelor echilibrată, astfel încât intensitatea scenelor sângeroase nu este exagerată. Povestea lui John se împletește tot mai mult cu povestea celor despre care citește în cartea cu coperte negre, iar finalul romanului îi dă lovitura de grație oricărui cititor cu idei preconcepute, așa cum am fost eu.
Descrierile cetății bântuite de ființe neomenești sunt reduse la esență și te lasă dorindu-ți mai mult din acea lume întunecată, îndepărtată și plină de secrete.
"Blestemele bătrânei se loveau de lespezi, se spărgeau în mii de bucăți care pătrundeau după un timp în inima Luisei. Acolo, în pieptul fetei, se adunau acele cioburi rostite la mânie din care, în taină, se năștea un nou blestem, mai înțepător decât cea mai ascuțită sabie de argint care o putea ucide. Fata simțea toate acestea și nu se speria. Alerga pe coridoarele întunecate și se gândea că sosise ceasul răzbunării."
Miruna Vasiliță (n. 1986) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, apoi a urmat cursurile Masteratului de Traduceri și Terminologii Specializate din cadrul aceleiași universități. A debutat cu volumul de proză scurtă Femeia cu mască (Editura Eikon, 2019), căruia i-a urmat romanul Timpul nostru (Editura pentru Artă și Literatură, 2024). A publicat povestiri, cronici de carte și de teatru în revistele Ficțiunea, Planeta Babel, dar și pe platformele Cod de poveste și Laconic.