Revistă print și online

Andrei Măjeri: Nu cred în puritatea genurilor. Scrisul e o "mâncărime"

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi și regizori din generația tânără din România. S-a născut în 1990 la Novaci, în Gorj, și a debutat la Teatrul Național Cluj, în 2014. Locuiește în București, iar montările lui au loc atât în București, cât și în alte orașe din țară.

L-am cunoscut pe Andrei prin intermediul revistei Ficțiunea, acolo unde a publicat un fragment din piesa "GOD OF THE GAPS". Am citit acel fragment și mi s-a părut foarte interesant. Am vrut să știu mai multe despre cum își construiește textele și să vorbim liber despre poziția dramaturgului în teatrul de azi. Revista Ficțiunea e o revistă de scriitori, așa că o discuție despre dramaturgie e una binevenită aici.

Andrei Velea: Andrei, "GOD OF THE GAPS" a primit un premiu important în 2023. E vorba de Premiul I la Concursul Național de Dramaturgie, organizat de Filiala București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România și de Muzeul Național al Literaturii Române. Ajută astfel de premii tinerii dramaturgi? Se joacă undeva piesele premiate sau li se înlesnește punerea în scenă?

Andrei Măjeri: În primul rând, mulțumesc pentru acest dialog. Da, cred că premiile ajută. Nu mă consider (încă) dramaturg/ autor dramatic, deși am scris deja cinci piese și mi-am montat două dintre ele. Simt că această latură a mea, scrisul pentru scenă (căci eu am scopul montării), vine dintr-un soi de rest de exprimare. Din ce știu eu, cei de la Teatrul Dramaturgilor Români vor monta cu un alt regizor textul meu câștigător. Îl voi regiza și eu, la Botoșani, în curând.


A. V.: Ai avut amabilitatea de a-mi trimite textul piesei "GOD OF THE GAPS" și am avut plăcerea să-l citesc integral. Felul în care e gândit textul pare mai degrabă unul de idei, mai puțin de acțiune. E alcătuit din mai multe monologuri ale unor personaje din spațiul fostei Iugoslavii. Am două întrebări aici: ai o legătură cu acel spațiu? Pare foarte familiar ție. Cel puțin problematica o cunoști foarte bine, textul cucerește (nu doar) prin asta. Iar a doua întrebare este: teatrul de azi e mai degrabă unul de idei decât de acțiune?

A. M.: Știu că sunt un regizor "de acțiune" și vizualizez mișcarea în timp ce scriu, nu am nevoie s-o dublez de prea multă acțiune în ceea ce zic personajele. Legătura mea cu Serbia vine din faptul că am fost în 2019 cu spectacolul meu Medea's Boys acolo la câteva festivaluri, dar și că am montat în 2022, la Novi Sad, o adaptare după Oedip Rege (Slepa mrlja/ Pata oarbă). Contextul istoric îl cunosc foarte bine, pentru că am făcut un amplu studiu. Am și discutat cu actorii sârbi alături de care lucram, dar am și citit mai multe cărți de poezie/romane despre acest spațiu și trecutul său zbuciumat. Poziționarea mea față de istoria recentă pare că revine ciclic în tot ce fac. Dintr-o nevoie, o urgență de a scoate la suprafață ceva, de a da voce celor fără voce — asta m-a mânat. M-am însoțit în procesul meu de lucru și de multă muzică balcanică și de satisfacția dominării limbii, a unei nuanțări pe care am căutat-o în aceste șapte personaje.

Nu știu cum e teatrul de azi, uneori nu știu nici cum e teatrul meu. Pot teoretiza doar a posteriori. Cred totuși că, în vremea din urmă, se face un teatru mai asumat politic, mai conștient de ce teme aduce pe scenă, o artă cu o privire orizontală.


A. V.: Vreau să te întreb ceva mai tehnic acum. Și se referă la lungimea propozițiilor. Din ceea ce am observat în textele tale (am citit și piesele disponibile pe site-ul tău personal), folosești propoziții foarte scurte. Asta ajută mult la exprimarea naturală, fluidă. Prozatorii tind să aibă fraze mai sofisticate, cu multe ocolișuri și metafore. Asta joacă feste atunci când scrii teatru. Cum îți pare aspectul ăsta dacă încerci să te gândești un pic la teatrul contemporan? E construit mai degrabă pe un naturalism crud, cu propoziții scurte, directe sau crezi că mai încape și o frază mai sofisticată pe scenă? Fuge actorul de azi de sentimentul un pic artificial (dar literar) al unei fraze mai lungi?

A. M.: Propoziții foarte scurt folosește Lars Noren în piesa lui "Război". Eu folosesc propoziții medii. Îmi citesc textele cu voce tare și încerc ca personajele să nu aibă ritmul meu, ci viteza potrivită cu ceea ce reprezintă, coerenți în sine și rotunzi ca propunere. Pitrocesc uneori, în același timp, în câte șase-șapte personaje, euri latente. Răbdare, dorință și renunțare - la asta se rezumă. Elena Ferrante spune în "Între Margini" că își vede scrisul ca pe un act convulsiv. Sunt total de acord. Dar am mereu și frica paralizantă că nu voi termina ce încep, că n-o să mai văd realitățile pâlpâitoare care mi se arată. Uneori, simt că îi privesc frontal pe acești "oameni" care sfârșesc în piesele mele. Alteori, mă paște excesul de intelectualism, dar cred că am tăria să tai în carne. Vedeam cândva un interviu cu Wisława Szymborska, care era întrebată de ce a scris atât de puțin. Spunea că are un coș de gunoi. Am râs și am ținut minte. În GOD OF THE GAPS am și fraze lungi, părți monologale mai dense, dar doar atunci când e nevoie ca personajul să se exprime astfel. Nu cred în puritatea genurilor. Scrisul e o "mâncărime". Dau afară ceva și apoi încerc doar să-i ofer context acelui ceva. Vine apoi o disciplină, o ordonare a haosului. Mai dau și de câte-o neputință a limbii sau a experienței mele. Și mă opresc. Mi-e extrem de greu să revin asupra a ceea ce scriu. Rar o fac și doar dacă observ mici incoerențe. Atunci când ce scriu își găsește drumul spre scenă, mă simt chiar privilegiat.

Actorul fuge de tot, e fugarul prin excelență, căci "grea e osânda de a sta în lumină", cum zice Blaga. El fuge de regizor, de partener, de text, de lumină, de muzică; o face spre el, spre acel histrionism care îi e propria "mâncărime" și pe care trebuie negreșit s-o exhibe. Actorul-artist, acea rară categorie, e dublat de un curaj nebun. El nu fuge deloc și această "putere" de care dă dovadă se transferă către spectatori.


A. V.: Observ un lucru la lumea teatrului: mai toți dramaturgii sunt și oameni de teatru. E și cazul tău. Ești și un tânăr dramaturg, apreciat și premiat, ești și un regizor pe măsură. Un om de teatru în sensul unei dedicări integrale. Vreau să te întreb dacă asta e și un fel de condiție. Adică: au acces în lumea teatrului și dramaturgi care vin din sfera literaturii, a prozei sau a poeziei, adică dramaturgi care nu sunt și regizori în același timp? Tu cum vezi legătura asta? Te poți referi și la ceea ce vezi împrejurul tău, nu doar la cazul tău personal.

A. M.: Aș zice că-s un regizor mai coerent decât wannabe dramaturgul Măjeri. Insist cu faptul că asta presupune o constanță într-ale scrisului, pe care eu n-o posed. Deși mi-a fost greu ani de zile să mă definesc așa, da, după un deceniu, pot spune că sunt regizor. Cât despre accesul celor din zona literaturii… hmm, cred că ușile/ferestrele sunt deschise, dar uneori nu vorbim aceeași limbă. Autorii își apără cuvintele în detrimentul acțiunii, nu pricep că dramaturgia, pentru noi, făcătorii de teatru, nu presupune literatură de sertar și nici obsesia posterității. Am montat Saviana Stănescu, dramaturgă venită din zona poeziei, am montat Rodrigo Garcia, dramaturg și regizor care scrie ca dicteu automat, fără personaje. Mă atrag "marginile", căci ele sunt vii, nu sunt osificate ca centrul. Dar, recunosc, simt la unii "autori" că scriu mai mult decât citesc, iar în cazul teatrului, că scriu mai mult decât văd. Teatrul e o sumă de limbaje, adesea antagonice, textul fiind doar unul dintre instrumentele pe care le folosește. Poate cel mai important, cine știe?


A. V.:Vreau să amintesc aici o chestiune istorică. Actuala Uniune a Scriitorilor din România este rezultanta fuziunii, în 1949, dintre Societatea Scriitorilor Români și Societatea Autorilor Dramatici. Astăzi, dramaturgii sunt parte a Uniunii Scriitorilor. La București au și secție separată, în țară sunt membri în aceeași filială laolaltă cu ceilalți prozatorii sau cu poeții. Tu vezi o diferență de abordare a textului (mă refer strict la text, ca scriitură) între proză și dramaturgie? E un mindset diferit? Vorbește cât mai liber. Întreb asta și în contextul în care am văzut că acum ai un spectacol care pleacă de la textele unui romancier, e vorba de Édouard Louis.

A. M.: Clar e un mindset diferit. Din păcate, și Uniterul a contribuit mult la adâncirea faliei dintre scriitori și teatru. Premiul Piesa anului a fost anulat (nu toate-și găseau loc pe scenă) și a fost instituit un premiu de text montat (decredibilizat și el prin unele opțiuni). Textul de scenă (comandat sau scris chiar în timpul procesului de lucru) e una, piesa scrisă e alta.

Cine l-a ucis pe tata?, dramatizarea făcută de Mihaela Michailov pe textul lui Édouard Louis, e primul meu excurs în zona romanului contemporan. Totuși, e unul scurt și foarte teatral. N-a fost dificil să-l adaptăm, deși formula noastră scenică presupune transformarea unei monodrame într-o formulă scenică cu șase voci. Permanente provocări.


A. V.: Andrei, am văzut pe site-ul tău, dar și prin alte interviuri, că ești la zi cu literatura actuală. Am gândit acest interviu mai mult ca o discuție despre dramaturg ca scriitor. La tine e mai mult, e și regizorul. Faci o separație între o ipostază și alta atunci când regizezi un text scris de tine? Sau, într-un fel, încă de când scrii textul ai o regie în minte, iar separația dintre text și regie e destul de vagă atunci când e vorba de tine în ambele ipostaze? Sunt și capcane aici?

A. M.: Eu sunt în primul rând regizor. Nu mă sfiesc să tai, să fiu dur cu mine, chiar și când mă aflu în ipostaza de autor dramatic. Totodată, sunt genul care citește textul de zeci de ori înainte să taie ceva. Am mare respect față de co-creatorii alături de care lucrez. Capcane sunt peste tot, cele mai multe țin de posibilitatea/imposibilitatea mai multor oameni de a spune împreună o poveste, căci la asta se rezumă teatrul. Nu-l prea poți face singur. Teatrul e despre celălalt. Sună îngrozitor, nu?


A. V.: Și o ultimă întrebare. Andrei, dramaturgia se mai și citește? Așa cum citești un roman sau o carte de poezie, adică. Ori textele pieselor circulă mai mult într-un mediu exclusivist al oamenilor de teatru? Întreb asta și pentru că am văzut că este greu să găsești cărți de teatru contemporan. Clasici mai sunt, e drept, dar foarte puțin teatru actual e tipărit și în carte și e disponibil în librării.

A. M.: Eu citesc dramaturgie. Mă încarcă. Chiar și piese pe care nu le voi monta niciodată. O frază bună, o situație atipică, un imagine pe care mi-o declanșează o acțiune etc. Aș spune că se publică destul de mult. Mai toate librăriile (bașca și anticariatele) au raft de teatru. Da, e mai subțirel decât cel de "dezvoltare personală", dar există, rezistă. De pe vremea lui Eschil chiar. Și are și această dublă funcție, că te poți duce în bezna unei săli să-i vezi pe unii (vii) cum încearcă să te mintă că acele cuvinte sunt ale lor și ei le trăiesc acolo, la doi metri de tine.


Îți mulțumesc frumos pentru amabilitatea de a răspunde acestor întrebări! Cine vrea să afla mai multe despre tine, despre textele și spectacolele pe care le regizezi, te găsește pe social media. Ori pe site-ul personal, andreimajeri.com.

Andrei VELEA

Scriitor gălățean (născut pe 3 februarie 1980), Andrei Velea scrie proză, poezie, eseu jurnalistic, fiind autorul mai multor cărți, între care "Gimnastul fără plămâni" (2010), "Hotel în Atlantida" (2011), "Lumea e o pisică jigărită" (2012), "Orgoliul" (2013), "Plaja de la Vadu" (2013), "Benzinăria whiskey" (2017) "#Agora" (2018), "Omul vag". Cel mai recent volum al său este "a.normal" (2022), un roman foarte bine primit de public. Implicat în promovarea culturală și în diverse acțiuni sociale, Andrei Velea face parte din diverse grupuri, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România și președintele filialei Galați a Asociației Creatorilor de Ficțiune.