Rețeta Negerküsse-lor

Viața mea s-a terminat… să plec de aici, sa fug printre negri cu pielea de smoală, care nu știu nimic de cultură și onoare. Fericiții de ei. Tocmai nimicurile astea sunt vinovate de tot.

Personajul care visează astfel, cu ochii deschiși, la o iluzorie izbăvire pe continentul african, este baronul Geert von Instetten, consilier ministerial în Berlinul sfârșitului de secol 19. Tocmai a distrus mai multe vieți, inclusiv a sa, după cum pricepe într-un târziu, pentru a nu leza convențiile care-i dictează să-l provoace la duel și să-l ucidă pe fostul amant al soției sale, un flirt pasager din urmă cu zece ani. Pe soția mai tânără cu 20 de ani decât el o alungă, tot din obligație socială, din casă și-i interzice accesul la propria fiică. Effi Briest, eroina din romanul omonim de Theodor Fontane, sora mai puțin cunoscută a celebrelor Emma Bovary și Anna Karenina, se stinge, părăsită de voința de a trăi, în casa părintească, unde fusese reprimită abia în momentul în care epilogul inevitabil nu mai putea fi ascuns sub preșul moralității de duzină.

În fața acestor dezastre umane, este ușor să trecem cu vederea mica incorectitudine politică, la vremea respectivă opinie respectabilă împărtășită atât de publicul larg cât și de elita culturală, care asezonează reveriile impunătorului baron von Instetten. Ea este însă simptomatică pentru felul în care Occidentul (secolului 19, dar rădăcinile sunt, trecând prin romantism, mult anterioare) își tratează malaise-ul existențial prin tot felul de proiecții fabuloase ale unui primitivism utopic, scăldat în culorile roz-bonbon ale rousseauismului. Cu acuitatea și precizia caracteristică, Freud – mă refer aici nu atât la psihanalist, cât la teoreticianul cultural – diagnostichează acest fenomen în Das Unbehagen in der Kultur (Disconfort în cultură). Resimțind dureros lipsa posibilităților de împlinire de sine sub jugul normelor oricărei societăți civilizate, așadar sub specie culturae, vesticii se refugiază în mitul bunului sălbatic:

Din cauza observației insuficiente și a înțelegerii greșite a obiceiurilor și tradițiilor [popoarelor primitive], europenilor li se pare că acestea duc o viață simplă, lipsită de nevoi, fericită, care le era inaccesibilă vizitatorilor superiori din punct de vedere cultural.

Bucurându-se din plin de beneficiile colonialismului, iată-i pe europeni căzând pradă – o, supremă ironie! –, unui complex anti-cultural: pretinsa fericire a primitivilor este pusă, așadar, pe seama lipsei acelor „complicate constrângeri culturale” fără de care civilizația occidentală nu s-ar fi dezvoltat cum a făcut-o și nu ar fi dat naștere imperialismului colonialist.

Unul dintre beneficii este să stai precum baronul de Instetten în vila ta luxoasă din Berlin și să-ți plângi de milă, contemplând imaginare călătorii în Africa, în timp de fata în casă îți servește desertul. Ca să ne continuăm exercițiul de imaginație, un Mohrenkopf: delicios biscuit umplut cu cremă și glazură de ciocolată. Numai că Mohrenkopf (cuvânt atestat în jurul anului 1885, ne informează Dicționarul Grimm, după alte variante 1892) înseamnă „cap de negru”, termen prin care un patiser din Leipzig, se pare, a tradus faimoasele tête-de-nègre franțuzești. Desertul devine, așadar, popular chiar în momentul în care imperiul german intră agresiv în cursa colonialistă: din 1884 steagurile lui Wilhelm al II-lea se înalță în Namibia, pe atunci Africa de Sud-Vest Germană, prefațând unul dintre marile proiecte de exterminare ale lumii, genocidul populațiilor Herero și Nama. Din bunul și nobilul primitiv, africanul devine treptat sălbaticul fioros, canibalul care trebuie eliminat. Și totuși, europenii sunt cei care se delectează, la desert, cu „capete de negru‟. Sau cu Negerküsse, o prăjitură înrudită, cu o denumire mai poetică („săruturile negrului”): un fel de bezea acoperită cu ciocolată. Ambele dulciuri se numără, și astăzi, printre cele mai iubite din Germania, Elveția și alte țări occidentale (o mențiune aparte merită Belgia, unde denumirea flamandă se remarcă printr-o poetică a licențiozității: Negerinnetetten, „țâțe de negresă‟).

Aceste nume au devenit însă, în majoritatea țărilor, politically incorrect. Marile firme producătoare folosesc alte denumiri (de ex. Schokoküsse, „săruturi de ciocolată”), chiar dacă, uneori, desenul de pe ambalaj a rămas cel tradițional: două fețe de negru, cu buze groase, colorate în roșu și deschise într-un rânjet vesel. Tot mai multe lume se întreabă, totuși: nu este cumva nepotrivit, dacă nu chiar inacceptabil, să intri într-o patiserie și să-i ceri unui vânzător de culoare, de exemplu, un „cap de negru”? Nu și politicienii de extremă dreapta, care deplâng pe oriunde apucă cenzura limbajului, faptul că li s-a răpit libertatea de a se bucura de una dintre plăcerile nevinovate ale vieții… Ah où sont les neiges d’antan! Partidul Libertății, varianta austriacă a AFD-ului german, a pus chiar în circulație o memă ironică, propunând alternativa "napolitană de tip bezea cu origini imigrante" (în urma protestelor, postarea pe Twitter a fost ștearsă).

Și tradiționala noastră negresă? Nimeni nu pare (încă?) deranjat de conotațiile rasiste ale denumirii. Până la urmă, oricine are o bunică, și această bunică avea darul de a face cele mai pufoase negrese din lume! Pe un singur blog am găsit o reflecție cu iz de political correctness… pe dos, ceea ce m-a amuzat teribil: constatând că în ultima vreme nu făcuse decât prăjituri blonde, amatoarea de dulciuri se hotărăște, din spirit de echitate, să se răsfețe cu o negresă!

Roxana-Andreea GHIȚĂ

Lect. univ. dr. la Catedra de Studii Anglo-Americane și Germane, Facultatea de Litere, Craiova, Andreea are ca domenii de interes: teorii ale amintirii și memoriei, literatura Holocaustului, teoria și practica traducerii literare, fotografie, literatura și estetica japoneză. Și un moto: the feeling of beauty is the feeling of 'muga': no-self or ecstasy. (Nishida)

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Bianca Burța-Cernat despre Dolgoruki

Cartea săptămânii

Neguțătorul din Veneția​

de William Shakespeare

Recomandată de

Ion CARAMITRU

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

Paul Cernat & Nușa recomandă

Jurnalul lui Nicolae Iorga

Din oboseală sau atonie, omul se dă în lături din fața existenței, își târșește picioarele, ar vrea uneori să spună ajunge! Dar orice evadare e imposibilă: omul este prins în ființă.

Alain Finkielkraut - Înțelepciunea dragostei

Recomandarea lui

Dan SOCIU: James Tate

Roman istoric, ultima parte a unei trilogii de succes

Cristina Barbu Buhac recomandă:

America de peste pogrom, scris de ieșeanul Cătălin Mihuleac, este un mare roman.

Doina RUȘTI recomandă

Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate de Cristina BOGDAN

Cărți de la Editura TREI

Pentru când se termină pandemia:

Neguțătorul din Veneția

de William Shakespeare

Traducere: Dragoș Protopopescu

Regie: Alexander Morfov

Ion CARAMITRU în rolul lui Shylock

Un thriller psihologic strălucit

Amintirile lui Neagu Djuvara completează segmentul memorialisticii românești, putând sta alături de Memoriile lui Valeriu Anania sau Viața unui om singur a lui Adrian Marino, cărți venind pe același fundal al României postrevoluționare, dar rămânând profund eterogene.

Monica GROSU

Este greu de surprins în câteva cuvinte complexitatea și gradul de maturitate pe care romanul grafic l-a atins.

Andrei ȘERBAN

Copyright © optmotive.ro

Echipa