Lars von Trier. Un Dante al ecranului?

De-a lungul a două ore jumătate cât ține filmul The House That Jack Built, te gândești cum ai putea traduce și interpreta ceea ce tocmai ai văzut. Te scârbesc, te revoltă, te enervează anumite secvențe, însă, în același timp, te fascinează calmul lui Jack (Matt Dillon), dar și felul în care personajul își săvârșește operele de artă. Nu vă gândiți la tablouri, ci la crime, pentru că scenariul asta face, prezintă felul minuțios în care Jack știe și poate ucide, atenția la detalii și perfecțiunea cu care acestea sunt săvârșite. Bineînțeles, lucrurile sunt la nivel metaforic, însă întrebarea Cum să citesc acest film? te bântuie, existând numeroase chei de lectură în care o poți face.

Cel mai simplu nivel este de a-l vedea ca un film slasher, în care un psihopat își alege victimele și începe să își pună în aplicare planul bolnav, ca o dramă în care empatizezi cu victimele (există o secvență când acestea sunt chiar copii, regizorul nefiind ezitant în a arăta uciderea lor), ca un film psihologic în care încerci să dezlegi tainele minții lui Jack, și, nu în ultimul rând, ca un film-parabolă.

Opoziția creație-distrugere este recurentă de-a lungul producției lui Lars von Trier, pentru că eliminarea oamenilor este modalitatea prin care Jack își realizează creația. Să nu uităm că și casa pe care și-o ridică merge în paralel cu crimele săvârșite, astfel încât fiecare victimă este ca o fundație pe care se bazează bună stabilitate a locuinței.

În Divina Comedie călătoria pleacă din Infern, tranzitează Purgatoriul, pentru a se sfârși, în cele din urmă, în Paradis, însă în peliculă fiecare gest pe care personajul principal îl face nu este decât un alt moment în care sufletul acestuia se adâncește în mocirla infernului. Verge (Bruno Ganz) este cel care îl conduce pe Jack prin propriul său iad, la fel cum în opera lui Dante poetul Vergiliu era ghidul prin lăcașurile cele mai ascunse ale întunericului, unde imaginile descrise erau înfiorătoare.

Violența termenilor se transpune vizual prin expresivitatea cadrelor făurite de Manuel Alberto Claro, director de imagine cu care Lars von Trier a mai lucrat în realizarea producțiilor Melancholia și Nymphomaniac. Dacă suntem atenți observăm și în filmele anterioare o anumită picturalitate a compoziției încadraturilor, o structură bine pusă la punct, ce are ca rezultat niște imagini detaliate aproape literaturizate.

Nu poți străpunge imaginația ieșită din comun a regizorului, dacă nu reușești să o transpui și vizual, iar cele cinci incidente (cum sunt numite în peliculă) nu ar fi fost la fel fără aplecarea către detaliu și compoziție. Propun astfel un exercițiu: priviți structura Infernului de Botticelli și, mai apoi, filmele lui von Trier. Veți fi surprinși de rezultate și de felul cum își organizează povestea în părți, chiar bolgii le-am putea numi, dacă ar fi să ducem lucrurile la extrem. Luați așadar câte o peliculă și așezați-o pe un inel al picturii și veți vedea că se potrivește aproape perfect.

Ultima parte, intitulată Katabasis, este plină de semnificații, inclusiv prin felul în care este realizată din punct de vedere scenaristic și compozițional. Într-o trimitere clară la Dante, Jack și Verge traversează Infernul. Podul pe care aceștia ar trebui să îl treacă este rupt, însă Jack își dă seama că se poate cățăra pe stânci pentru a ajunge la ușa salvării. Verge îl sfătuiește să nu o facă, însă Jack încearcă totuși, dar nu reușește, căzând astfel în prăpastia infinită. Acest katabasis ce reprezintă coborârea spre ceva, în cazul nostru Infern, este singura modalitate prin care criminalul se poate salva. Speranța lui este că va ajunge la ușa Paradisului, însă accesul acolo este interzis, pentru că acțiunile săvârșite în lumea reală nu se potrivesc cu legile Paradisului. Într-o cheie psihologică am putea vorbi și despre o scufundare a lui Jack în propria depresie, o pantă descendentă în care, cu fiecare crimă, se afundă din ce în ce mai mult.

The Hosue That Jack Built este o producție Zentropa, Film I Vast, Eurimages, Nordisk Film și Les films du losange, fiind nominalizat la ediția din 2020 a premiilor Gopo, la categoria Cel mai bun film european, fiind distribuit în România de către Independența Film.

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Bianca Burța-Cernat despre Dolgoruki

Cartea săptămânii

Neguțătorul din Veneția​

de William Shakespeare

Recomandată de

Ion CARAMITRU

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

Paul Cernat & Nușa recomandă

Jurnalul lui Nicolae Iorga

Din oboseală sau atonie, omul se dă în lături din fața existenței, își târșește picioarele, ar vrea uneori să spună ajunge! Dar orice evadare e imposibilă: omul este prins în ființă.

Alain Finkielkraut - Înțelepciunea dragostei

Recomandarea lui

Dan SOCIU: James Tate

Roman istoric, ultima parte a unei trilogii de succes

Cristina Barbu Buhac recomandă:

America de peste pogrom, scris de ieșeanul Cătălin Mihuleac, este un mare roman.

Doina RUȘTI recomandă

Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate de Cristina BOGDAN

Cărți de la Editura TREI

Pentru când se termină pandemia:

Neguțătorul din Veneția

de William Shakespeare

Traducere: Dragoș Protopopescu

Regie: Alexander Morfov

Ion CARAMITRU în rolul lui Shylock

Un thriller psihologic strălucit

Amintirile lui Neagu Djuvara completează segmentul memorialisticii românești, putând sta alături de Memoriile lui Valeriu Anania sau Viața unui om singur a lui Adrian Marino, cărți venind pe același fundal al României postrevoluționare, dar rămânând profund eterogene.

Monica GROSU

Este greu de surprins în câteva cuvinte complexitatea și gradul de maturitate pe care romanul grafic l-a atins.

Andrei ȘERBAN

Copyright © optmotive.ro

Echipa