Cuvintele Ligiei Pârvulescu par fragile, abia când le privești în ansamblul construcției devin importante. Creativitatea ei e masivă în compoziție și în mesaj.

Romanul Translucid rămâne în continuare unul dintre cele mai novatoare cărți de ficțiune. E o poveste spusă neobișnuit, de o originalitate evidentă. Mi-a scris la un moment dat cineva, care voia să publice niște SF-uri cuminți, în genul filmelor, cu personajul care face și suportă, și pentru că am refuzat, a ținut să-mi spună că și Ligia Pârvulescu scrie la fel! Am văzut apoi și pe diverse platforme de cărți, scriindu-se aberația asta, că Translucid ar fi un SF. De unde vine această impresie? De la răsfoitorii de cărți, acea armată care nu citește, dar emite opinii, cei mai mulți, îmbătrâniți în aspirație.

În realitate, Translucid nu este o lectură pentru inculți. E un roman profund, care oferă un model de scriere. Nu e pentru persoanele grăbite. Este doar pentru oamenii preocupați de creativitate.

Am să spun cu toată siguranța că romanul Ligiei Pârvulescu este o proză experimentală. Ea aduce pentru prima dată în literatură modelul scrisului fractalic, pornind de la detaliul care imprimă valoare timpului. Am mai spus, mesajul cărții e creat în jurul unui zeu feminin, care deține fragmente dintr-o lume incertă, de fapt dintr-un trecut posibil, ca amintirea unui avort, ca ecoul unui refren.

Nu face un banal roman apocaliptic, ci un poem dedicat memoriei.

Punctul forte al creativității sale e compoziția. Citită în fragmente scurte, răsfoind – nu ai cum să ajungi la forța creativă a scriitoarei. Valoarea cărții e dată de întreg, de o viziune aspra tipului trecut, pe care n-o regăsești în nicio altă proză.