Când am început să mă iau mai în serios, aveam vreo 13 ani și țineam un fel de jurnal poetic. L-a descoperit Arina, sora mea, și a lăsat acolo, în mijlocul unui text scris de mine, un citat din Dorul-dor de Lucian Blaga:

"Cel mai adânc dintre doruri e dorul-dor

Acela care n-are amintire și nici speranță, dorul-dor".

Peste ani am descoperit cât de mult m-a influențat acel gest. Atât în Tribar (editura Nemira, 2018), cât și în cartea la care lucrez acum, folosesc citate din autorii care mă inspiră, ca un fel de trepied care îmi stabilizează imaginile și îmi continuă propriile idei.

Lyn Hejinian scria în cartea ei My life: “You put two things next to each other they start resembling each other." Alegerile mele țin de experiențele pe care mi le oferă cărțile. Am în general pe birou cărți pe care le citesc în paralel, în funcție de locul în care am ajuns cu structurarea personajelor sau a spațiilor, a atmosferei despre care scriu.

Dacă ar fi să aleg o carte care m-a năucit și a cărei alegere mi-a influențat scrisul, în ultimii ani, aceea ar fi Vara în care mama a avut ochii verzi. Urmată imediat de Grădina de sticlă. În acea perioadă, în care scrisul Tatianei Țîbuleac crea și trezea niște limbaje în propriul meu scris, am fost fericită. Uitasem cum e să îți placă o carte atât de mult, și o lungă perioadă de timp după aceea nimic nu a mai putut crea experiențe literare atât de complexe. Apoi, încet, încet m-au purtat în limbajul și teritoriile lor Daniel Kehlmann, Friederike Mayröcker și Jón Kalman Stefánsson.