Elif Shafak, There are Rivers in the Sky, Viking, Penguin Random House, 2024

Poveștile pe care Elif Shafak le scrie sunt ancorate atât în experiența sa de viață, cât și în convingerile sale politice, sociale și religioase, pe care le reflectă cu ajutorul personajelor și al subiectelor pe care le abordează. Activismul social și politic în favoarea drepturilor omului, în special al femeii și al copilului, evidențierea nedreptăților ce rezultă din abuzul de putere al autorităților asupra individului, al unui stat asupra altuia sau asupra unei etnii, libertatea de gândire, libertatea cuvântului, libertatea religioasă, lupta pentru o societate care să pună cu adevărat în centrul interesului omul reprezintă teme pe care literatura, crede autoarea, le aduce în atenția cititorilor, determinându-i să fie convinși că fiecare poate să facă ceva pentru binele tuturor.

De aici, rolul pe care îl are arta povestirii, "storytelling", în dobândirea unui tărâm al libertății pentru cei oprimați, pentru cei reduși la tăcere, precum și în anihilarea granițelor interioare și exterioare ale individului și ale națiunilor. Dacă ești un scriitor dintr-o democrație disfuncțională, precum Turcia, Venezuela, Pakistan, Egipt sau Brazilia, nu-ți permiți să fii apolitic, afirmă autoarea. Chiar și să scrii despre gen și sexualitate devine un act de rezistență în astfel de țări. De aceea, literatura trebuie mai degrabă să pună întrebări decât să găsească răspunsuri. Scriitorii nu trebuie să predice sau să predea o lecție, ci să aducă periferia în centru, să facă invizibilul vizibil, să creeze un spațiu deschis și democratic, în care povestea să curgă liber (https://www.nytimes.com/2019/12/26/books/review/elif-shafak-by-the-book-interview.html).

O figură feminină esențială pentru arta de povestitor a lui Elif Shafak este naratoarea din colecția celor 1001 de nopți, despre care afirmă că înseamnă mai mult pentru o cititoare din Orient decât își imaginează cineva din Vest, pentru că reprezintă o adevărată sursă de inspirație, iar stilul său ludic și temele universale și îndrăznețe sunt avansate pentru timpul lor (https://onegrandbooks.com/shop/curators/authors/elif-shafak/).

Cărțile lui Elif Shafak explorează modurile în care cei marginalizați, cei lipsiți de putere, cei reduși la tăcere pot să dobândească putere și să găsească o cale de a se salva, iar Shehrazad – cum apare în exprimarea sa – sau Șeherezada, cum îi este cunoscută cititorului român, acționează ca un principiu eliberator. Aceasta folosește normele restrictive ale autorității opresive pentru a comunica și pentru a se salva. Strategia sa constă în a-și construi poveștile cu intenția clară de a-și menține poziția de narator. Punctul de maxim interes al poveștii coincide cu zorii unei noi zile, astfel încât interesul ascultătorului este păstrat, iar ea reușește să mai rămână în viață încă o zi. Efectele poveștilor sale sunt imense: îi schimbă regelui personalitatea, îl educă, îi oferă sfaturi în chestiuni de natură psihologică, sociologică și politică, în timp ce îl amuză. Este o modalitate de a povesti în care naratoarea își implică propriul corp și care îi permite să devină simbolul abilităților și al inteligenței nelimitate a femeilor ce refuză statutul de victimă.

Povestea se află în centrul ultimului roman pe care l-a publicat Elif Shafak în limba engleză, anume There Are Rivers In The Sky, (Viking, Penguin Random House, 2024) al oamenilor, dar, mai ales, al apei. Aceasta este o prezență constantă în viața personajelor, mijloc de recompensă sau de pedeapsă, martor al istoriei și victimă a acțiunilor omului, obiect de studiu și păstrătoare a memoriei colective: "Apa ține minte. Numai oamenii uită" (p.18).

Apa este de asemenea artificiu stilistic: este element de continuitate între planurile narative, face parte din țesătura lexicală a textului, este utilizată în alcătuirea personajelor: Zaleekhah este ca apa, incapabilă de a se stabili undeva, trăind pe o casă-barcă la malul Tamisei. Alcătuirea însăși a romanului urmează un model acvatic: toate firele narative se revarsă, asemeni unor afluenți, în povestea principală, a apei și a unui ținut – Mesopotamia – ce trece prin diferite forme de potop, a oamenilor, victime ale istoriei arbitrare. Există trei astfel de povești, dislocate, a lui King Arthur of the Sewers and Slums, a lui Narin și a Zaleekhăi, precedate de o poveste introductivă, a lui Ashurbanipal, în care se află sursa tuturor evenimentelor viitoare, aparent fără legătură între ele, fapt ce pune în evidență modelul narativ menționat. Elementele de continuitate sunt Mesopotamia, fluviile Tigru și Tamisa, lamassu, cartea despre Ninive, tableta antică din lapislazuli care conține poemul lui Ghilgameș și care stârnește imaginația lui Arthur, culoarea albastru, yazidi, dar, mai ales, tema esențială a romanului, anume nevoia de empatie și de toleranță între oameni.

Un element aparte al romanului este potopul ce apare în Biblie, dar, mai ales, în cultura orală a popoarelor din Orientul Mijlociu. Alături de cartea despre Ninive pe care o vede în biblioteca directorului de școală și pe care o citește mai târziu la angajatorii săi, casa de editură Bradbury&Evans, de lamassu și de poemul lui Ghilgameș, posibilitatea atestării unui potop cu mult înaintea celui biblic îl determină pe Arthur să descifreze caracterele cuneiforme și să întreprindă călătoriile care îi vor schimba viața, în Mesopotamia, în explorările arheologice. Potopului antic, de apă, îi corespunde potopul de secetă, provocat de distrugerile oamenilor, ale istoriei, din contemporaneitate, potopul uitării, ce acoperă măreața Ninive și verdea Mesopotamie, dar și potopul indiferenței, al morții, al sclaviei și al intoleranței, pe care îl aduce organizația ISIS în regiune. De aceea, sentimentul cel mai persistent în urma lecturii primului capitol al cărții este ironia istoriei, fiindcă cititorul și naratorul impersonal, aflați în prezentul scrierii și al lecturii, știu ce se alege de ambițiile atotputernicului rege, precum și neputința de a te împotrivi destinului implacabil, care își menține cursul, asemeni apelor potopului ce acoperă totul în calea lor.

Dacă arta de a povesti și vocea povestitorului nu sunt la fel de vechi precum apa, sunt totuși la fel de vechi precum omul, reprezentând așadar o înțelepciune din negura timpului, ce precedă cu mult cuvântul scris, față de care are mai multă putere, pentru că ajunge la toți oamenii, nu întâmplător asociată cu arta de a vindeca natural, cu plante, sau cu arta de a vedea viitorul: Nisaba antică, Leila și Besma contemporană, nepoata celei din urmă, împart de fapt aceeași artă arhaică a poveștii, cu empatie și responsabilitate, dincolo de limitele temporale, pentru că, din punct de vedere al spațiului (cultural) aparțin Mesopotamiei străbătute de Tigru. Nu este prima dată când în scrierile lui Elif Shafak se remarcă prezența femeii înțelepte, uneori cu puteri vindecătoare: Bastarda Istanbulului, Onoare, Insula copacilor dispăruți, toate amintind-o în realitate pe bunica scriitoarei (https://lithub.com/elif-shafak-on-ways-of-knowing-and-the-women-in-her-life/).

Fiecare dintre cei trei protagoniști reprezintă o voce narativă, unitare prin perspectiva picăturii de apă, ce este un suprapovestitor și un martor, a cărui utilizare se motivează în mai multe feluri: amintește pretextul sau motivul jurnalului găsit sau a documentului primit din literatura de secol XIX; subliniază preocupările ecologiste ale autoarei, vizibile și în romanul precedent, Insula copacilor dispăruți; amintește de legătura ce ar trebui să existe între om și mediul natural; reiterează ideea că natura este mai presus de om, în sensul că omul face parte din natură, nu invers, și că este eternă; asigură obiectivitate în povestirea faptelor, deși personalizarea picăturii de apă presupune și atribuirea sentimentelor de milă și de compasiune.

Romanul acesta reunește Antichitatea asiriană, Londra victoriană și Londra contemporană, Imperiul otoman de secol XIX, Turcia și Irakul de azi. Documentarea este serioasă, întrucât fiecare loc și fiecare epocă sunt redate veridic și se simt a fi autentice. Temele poveștilor sunt atemporale și aspațiale: exploatarea celor slabi; arbitrariul care guvernează existența oamenilor simpli; pasiunea pentru cunoaștere, dusă la extrem – Ashurbanipal ucide pentru cărțile sale, Arthur pleacă în Orient pentru a găsi fragmentele lipsă din poemul lui Ghilgameș, întâlnește iubirea, dar, apoi, își pierde viața –; dobândirea unei noi înțelegeri de sine în urma unei suferințe (Zaleekhah își găsește un scop în salvarea lui Narin și în legătura cu Nen și renunță la gândul sinuciderii; cunoașterea și iubirea reprezintă pentru Arthur mijloace de alinare a suferinței provocate de soarta mamei și de moartea fraților săi, de care se simte vinovat), dar, mai ales, iubirea, empatia și toleranța.

Una dintre temele din această carte care transcende timpul și spațiul este relația dintre copii și părinți. Arthur simte pentru mama sa o iubire amestecată cu milă și compasiune, fiindcă aceasta este victima sărăciei extreme în care își duce viața. Pentru tatăl său, brutal și alcoolic, egoist și aparent lipsit de griji, nu are decât resentimente, reproșându-i că-și exploatează familia și că nu o susține financiar. În capitolele ce descriu viața lui Arthur, scriitoarea realizează un tablou dickensian al mahalalelor Londrei victoriene, în care elementele dominante sunt copiii ce muncesc, oamenii stăpâniți de instincte primitive, sărăcia, exploatarea, condițiile precare de viață, într-o atmosferă poluată, sub un cer fără lumină, cu un fluviu ale cărui ape sunt otrăvite. Ceea ce îl salvează pe Arthur din acest carnaval al ororilor este natura sa particulară care îi permite să aibă un ideal, cunoașterea și aspirația spre o lume mai bună, diferită, de unde visele despre Mesopotamia și călătoria în Imperiul otoman.

Pentru Narin, mama nu este prezentă decât prin poveștile pe care i le spune bunica, iar tatăl său, de care este legată, este mai mult plecat. Fata este izolată de lume prin boala ce îi afectează progresiv auzul, iar nenorocirile prin care trece o izolează și mai mult și o însingurează.

Zaleekhah, pe de altă parte, nu poate să treacă peste moartea părinților săi, care s-a produs când ea avea șapte ani, deși este mai apoi crescută și educată cu iubire în familia unchiului Malek. Ea nu are sentimentul apartenenței, nu se simte pe deplin acceptată și crede că este nevoie tot timpul să-și arate recunoștința făcând ceea ce este de așteptat să facă, uneori împotriva voinței sale. Compromisurile la care ajunge, cum este căsnicia ei, și momentele de revoltă – schimbarea specializării academice, divorțul, închirierea unei case-bărci, dejucarea planurilor unchiului său în privința lui Narin – a căror consecință știe că este dezamăgirea celor dragi, îi provoacă o adâncă melancolie, iar conștiința faptului că a eșuat în viață îi determină gândul sinuciderii. Totuși, întâlnirea cu Nen și salvarea lui Narin îi oferă femeii o nouă înțelegere a vieții, o perspectivă mai largă asupra acesteia.

De remarcat că o parte dintre personajele romanului se pot împărți în două categorii, în funcție de rolul pe care îl au unele față de celelalte. Astfel, Arthur și Zaleekhah sunt închiși într-o lume din care doresc să evadeze, însă își dau seama că nu au această posibilitate prin forțe proprii. Cei doi sunt uniți, peste timp, de sentimentul instabilității și al singurătății, precum și de o profundă melancolie, grefată pe sensibilitatea lor aparte. Intuițiile pe care le au despre o lume mai bună, mai frumoasă, în care oamenii dau dovadă de iubire, de toleranță și de respect față de natură le sunt confirmate de întâlnirile cu Leila, respectiv, cu Nen. Cele două femei – din nou, nu întâmplător femei, exponente ale unei cunoașteri mai profunde a vieții decât un bărbat, după cum lasă a se înțelege scriitoarea – le arată frumusețea vieții ce merge dincolo de suferințele și constrângerile contingentului, cu singura condiție de a avea curajul necesar de a o căuta și de a o accepta.

O temă recurentă în romanele lui Elif Shafak aparține imigrantului, reprezentat în cartea de față de unchiul Malek. Originar din Levant, a venit în Anglia în copilărie, a primit o educație englezească, s-a integrat în societate și s-a căsătorit cu o englezoaică. Starea sa materială este o mărturie a succesului de care se bucură. Și totuși, o parte din el, acea parte care nu a uitat locul natal, se simte străină, astfel încât are convingerea că există lucruri pe care englezii nu le pot înțelege: "We keep our scars to ourselves. We don’t show them to anyone – even to our nearest and dearest" (p. 124).

O luare de poziție politică a autoarei se produce prin intermediul expunerii modului în care este percepută comunitatea yazidi în societate. Pledoaria sa în favoarea grupurilor etnice sau religioase defavorizate se remarcă încă din primul roman, unde era adus în discuție genocidul armean de la începutul secolului al XX-lea. Yazidi sunt considerați adoratori ai diavolului de către cei care practică religia oficială dominantă, fapt pentru care, de-a lungul istoriei, au fost victimele multor masacre: Arthur este martor la urmările unuia dintre acestea, Narin, tatăl ei și bunica sunt victimele altuia. Prin relatarea a ceea ce li se întâmplă odată cu sosirea ISIS în regiunea din Irak în care yazidi locuiesc, scriitoarea trage un semnal de alarmă asupra crimelor și asupra sclaviei care se produc printre noi, în timp ce ducem o viață normală.

Ca de obicei, paginile dedicate Orientului sunt scrise într-o proză poetică, revelând grația, frumusețea și melancolia unor ținuturi care nu mai păstrează din gloria de altădată decât amintirea. Întâlnirea lui Arthur cu Leila și ospitalitatea care i se oferă în satul yazidi în timpul primei sale vizite în Imperiu îi deschid o lume dominată de simplitate și naturalețe, distrusă mai târziu de brutalitate, ignoranță și intoleranță.

Tot ca de obicei, Elif Shafak explică în "Cuvântul către cititor" din final (p. 473) proporția de realitate și de ficțiune din conținutul romanului, procesul de documentare, precum și motivația care a condus-o la scrierea lui: apa este mai veche decât omul și constituie unul dintre cele mai mari mistere de pe pământ, dar, mai mult decât orice, apa ne unește dincolo de timp, geografie și identitate.

În cele din urmă, cartea pune în valoare povestea, în forma sa arhaică, orală, schimbătoare precum apa, suprapunând spațiul și timpul. Aflăm din ultimele pagini că romanul acesta a fost opera unui scrib începător, unul dintre numeroșii barzi care străbat pământul, iar invocația din final, către antica zeitate Nisaba, amintită și în primul capitol, accentuează ideea unui construct narativ rotund, fără început și fără de sfârșit.

There are Rivers in the Sky poartă semnele inconfundabile ale stilului scriitoarei și dezvoltă teme existente și în alte lucrări ale sale, dar propune, de asemenea, soluții tehnice ingenioase și dă dovadă de o profunzime și de o complexitate ce depășesc orice a creat înainte.