Era miezul zilei când Ionescu se desinucise. Pe malul Dâmboviței, între Tribunal și Biblioteca Națională, chiar în mijlocul unui silogism în care își ținea cu greu echilibrul, și pe lângă care treceau mașinile în viteză.

Era înfășurat în gânduri și în haine gri și pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre și pălărie maron, ceea ce ar fi trebuit să îi mire pe puținii trecători de la ora aceea. Nu se mira nimeni, nici măcar cetitorul care de vreun secol își tot deparazita creierul. Oamenii învățaseră că nu trebuie să faci couture – shaming pentru că este political incorrect.

Oamenii treceau pe lângă el prin soarele arzător, fără să e mire că el se sinucisese ca Demetrescu și se desinucisese ca Ionescu. Nici urmă de omagiu adus discipolului său pe care nu îl cunoscuse și despre care doar niște cronicari care duceau lipsă de șalvari, imaginație, talent și băutură, putuseră spune că ar fi fost influențat de el.

Pur și simplu Ionescu se născuse Ionescu și chiar dacă apoi se numise în tot felul – Dimitrie, Dim, Buzĕu și în cele din urmă Urmuz - el trebuia să se desinucidă tot ca Ionescu.

Pentru că sunt legi ale firii pe care nici măcar cei care au inventat absurdul nu le pot călca în picioare așa cum calcă zebra sau alte animale în safariurile corporatiste.

Pe treptele Tribunalului, judecătorii erau atât de mult în grevă încât nu li se mai vedeau robele și nici motivele. Și nici nu se numea grevă, ci protest, iar după cum se știe un lucru căruia îi schimbi numele îi schimbi și conținutul, chiar dacă dintr-un bolovan pe care îl numești măr nu poți să muști așa cum o poți face dintr-un măr pe care îl numești bolovan.

De aceea Pâlnia, Turnavitu, Stamate, Emil Gayk și mulți alții se plictisiseră să se înghesuie prin prozele strâmtorate ale lui Urmuz și dăduseră năvală în studiile de semiotică.

Urmuz (pentru că se decise până la urmă că așa îl cheamă după ce operațiunea de desinucidere se încheiase cu bine) își schimbă din nou piciorul pe care se sprijinea și punctul de vedere și se întoarse spre Biblioteca Națională.

Clădirea era mare, dar nu mai mare decât Tribunalul, iar cărțile nu se aflau pe trepte făcând grevă, deși poate ar fi trebuit, pentru că tocmai se zvonea în rândul lor că iar o să le crească TVA-ul, boală aproape mortală. Și dacă nu aveau să moară de asta, atunci aveau să sucombe de plictiseală și de singurătate.

Între cele două clădiri erau spații, unele verzi, altele Banach și altele de închiriat, afișe electorale în care Ismail promitea să rezolve problema ventilatoarelor de stat, măturători care strângeau cu atenție și responsabilitate orașul în tomberoanele lor și, mai ales, multă plictiseală urbană.

Orașul fusese demolat aproape în întregime dar "ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine." erau tot acolo în ciuda unui secol de avangardă care trecuse peste ele.

Urmuz privi cu duioșie societatea în ansamblul ei și, cu gândul la posteritatea pe care o stricase prin desinuciderea lui se hotărî să își trimită ultima sa lucrare,pe care vardistul care îl găsise mort în boschetul de pe șoseaua Kiseleff o ignorase total și o trecuse în procesul verbal drept "mai multe notițe", la simpozionul "Anti-proza lui Urmuz și anti-teatrul lui Ionescu – o deconstrucție sistemică a canoanelor literare în universuri invers-logice"