Zgomotul îl trezește în miez de noapte. Dan se ridică în capul oaselor și ascultă. Un păcănit ușor metalic se repetă cu frecvență diferită, când mai alert, când mai rar. Uneori apăsat, alteori abia ghicit. Apoi aude ceva ca o linguriță lovind un pahar gol, cu ecou, într-o încăpere parcă fără mobilă. Din nou păcănitul, dar într-o altă suită. Și iar un clinchet cristalin. Pe urmă un cârâit repetat, de rașpel. Într-un apartament din bloc, cineva bate la o mașină de scris. Parcă și vede: o piesă vintage E. Remington, brun-cenușie. Ciocănele lungi, în capătul cărora ștampilele au tușul aproape uscat, butoane rotunjite, cel cu litera "i" ușor înfundat în claviatură.

Dan începe chiar să-și închipuie literele formându-se pe foaia albă, în clasicul Courier. Un "a" oarecum descentrat spre dreapta, "e"-ul puțin deplasat în sus. Niște arătătoare lungi și ciolănoase apasă clapele cu o înverșunare nepricepută. Un clinchet de final de rând, carul de la capăt... Apoi imaginea din minte i se blurează. Păcănitul-clinchetul-cârâitul metalic de pe scară se aud mai stins, acoperite de lătratul rebel al petit brabançon-ului din apartamentul învecinat. Zorii mijesc, blocul cască încă somnoros.

Dan aprinde lumina și se duce țintă la biroul din sufragerie. Începe să caute cu febrilitate într-o mapă doldora de hârțoage în care se află dosarul CNSAS al lui bunică-su, alături de alte petiții, declarații și verdicte judecătorești. Pe bunic nu și-l mai amintește prea bine, era mic când ăsta se prăpădise. Făcuse ulcer, probabil de la bătăile și lăturile înghițite în pârnaie, apoi cancer "la mațe" și metastază – așa îi spuseseră părinții, mai târziu. Își amintește vag că avea degete lungi, ciolănoase, pe care i le trecea scurt prin freza de copil, într-o mângâiere zgârcită. Un bărbat uscățiv, în fotografii. Taciturn, dar și colțos, parcă. În vremea dinainte, fusese asociat unei "organizații dușmănoase care a complotat împotriva regimului instalat de popor". Dan tocmai a reușit să-l exonereze, după o sumedenie de audieri în instanțe post-decembriste, de eticheta "gardist-antonesciană" pusă de vechile organe. Noii puternici i-au acordat postum calificativul de "luptător în rezistența anticomunistă". Dan frunzărește cu înfrigurare autobiografia "elementului periculos", clasată la "Arhiva operativă". Aici văzuse, sigur!, câteva pagini acoperite cu un Courier clasic și cerneală ici-colo decolorată. Și-l imaginează pe bărbatul de 47 de ani, care avea să-i fie bunic, bătând chinuit la mașină, cu arătătoarele lui lungi și osoase:

"Înainte de 23 august nu am făcut niciun fel de politică și nu m-am gândit să fac vreodată. Învățător sărac și fără avere…"

— Răbăjia mă-sii de viață, iar s-a blocat! Vino-ncoa’ să mă ajuți, zice țâfnos bărbatul bondoc. I se adresează vlăjganului smead din birou, care după o zi transpirată prin coclauri, migălește chinuit o dare de seamă. Colegul se apropie plictisit și trage un pumn zdravăn în careta Remingtonului bronz-cenușiu, cu capacul ciobit și clapa "i" ușor înfundată în claviatură.

— Arde-i una cu sete, asta-i mișcarea! zice vlăjganul și se întoarce alene la măsuța lui doldora de hârțoage informative.

Bondocul își ridică o clipă ochii spre fereastra prăfuită a demisolului rechiziționat de Interne, o dependință a fostei băcănii Wunderlich Leib. Nu-și dorește decât să-și încheie tura. Să termine dracului autobiografia și să-l pună pe ciolănosul ăla ulceros, numărul 10853, să o semneze. Degetele lui scurte și butucănoase reiau păcănitul-clinchetul-cârâitul Remingtonului, cu o fermitate încrâncenată:

"… am fost un element foarte conștiincios și docil, lipsit de discernământ partinic, fapt care m-a adus în atenția capilor legiunii…"

Un maidanez hămăie leșinat pe-afară, în timp ce se crapă de ziuă.