În imagine (de pe zidurile de la Pompei), pe langă Endymion si Selene, care nu suscită interes, se află și un animal bizar, unii au zis câine, alții au văzut o fictură selenară. Scrieți povestea acestui personaj de la la picioarele lui Endymion.

Au participat mulți scriitori la jocul nostru de pe grupul Ficțiunea

https://www.facebook.com/groups/763098094356833

Și am ales câteva texte, pe care le puteți citi și voi. Vă așteptăm pe grupul revistei, cu o nouă provocare, în fiecare sătămână.

Gabriela Rus

M-ai părăsit, poate că meritam. Știai cine sunt, de la început. Dar nu lua și câinele. Nu îți ajunge că te-ai suit acolo și în fiecare noapte trebuie să îți văd palatul luminat de petreceri? Fi-mi-ar nopțile întunecate! Cum toți prietenii noștri sunt acum, desigur, prietenii tăi, el e singurul meu companion pe tărâmul ăsta sordid. M-a însoțit pe dulcele tărâm al somnului și acum, la fel de buimac ca mine, hoinărim câmpiile pârjolite. Lasă-mi-l, e singurul care-ți mai vorbește limba. Mi-e teamă că te voi uita cu totul, că și tu, ca orice vis, te vei topi în nimicul minții mele amorțite. M-am dezobișnuit să umblu, tălpile mă dor. El îmi linge rănile, iar eu îl hrănesc din prea puținul inimii mele. De ce să-l iei? Lumea ta e capricioasă și toți prietenii tăi râd de urâțenia lui. Mie îmi este ca un copil. Și dacă de mine nu îți mai pasă, măcar să suferi de dorul lui.

Nicoleta Nasar

Stătea acolo, nemișcat, împietrit de așteptare. Din când în când capul se mișca fără vlagă între el și ea, cu coama zbârlita. Obosise de atâta așteptare, de atâta plimbare în lungul și în latul peșterii. Ar fi putut cu ușurință să plece, doar lațul cu care Selene îl împiedica să o atace de fiecare dată când o vedea îl ținea în acel moment. Poate și prietenia pe care i-o purta lui Endymion. Nu mai era sigur de nimic. Din prietenul său de odinioară, cel cu care cutreiera printre stele, cu care fugărea carul înaripat al lui Helios până dincolo de zările necuprinse, rămăsese o statuie vie, nemișcată, cu ochii veșnic deschiși.

Degeaba îi strigase la urechile astupate de cântecul dragostei, degeaba încercase să îi închidă ochii care nu mai vedeau, el hotărâse deja să aleagă tinerețe veșnică și nimic mai mult. Îi păruse rău atunci că nu-i spusese tot adevarul, nu era decât un daimon care alesese să își urmeze prietenul dincolo de moarte, în ciuda vorbelor meșteșugute ale Selenei și a blestemelor lui Zeus. În fiecare noapte când zeița își făcea apariția să-și admire prada îi striga vorbe de ocară și îi aducea aminte de promisiunile goale făcute cu eoni în urmă. Sulițele lui Endymion rămâneau fără vlagă până la sosirea carului luminii și atunci se putea odihni. Se punea la picioarele lui, cuminte, și visa la stele.

Vraja și pragul de Mihai Bălăceanu

Hecate privi Luna și hăuli, iar Luna mângâie cu razele ei chipul și umerii marmoreeni ai tânărului. Deodată, pleoapele sale, ca și cusute de vrajă, se deschiseră.

— Trezește-te, Endymion!

— Ce...ce se întâmplă? Cine ești? răspunse tânărul dezorientat, privind în ochii de chihlimbar ai zeiței.

— Numele meu nu e important. Ce contează e că Atena m-a trimis să desfac vraja abătută asupră-ți. Vezi tu, Endymion, Zeus ți-a întins o cursă. Gelos pe iubirea ta pentru Lună, te-a mințit că o poți avea cu ușurință dacă închizi ochii și te cufunzi în somnul menit să te păstreze veșnic tânăr. Și tu ai picat în cursă, Endymion, și te-ai cufundat în somnul cel de moarte, unde atât veșnicia, cât și iubirea sunt doar niște himere. Așadar, iată-mă acum aici, să desfac vraja și să te ajut să treci Pragul.

Și zicând acestea, Hecate se întoarse cu toate cele patru labe și dispăru în noapte.

— Stai, unde pleci? Despre ce prag e vorba? strigă tânărul.

— Pragul dintre vis și realitate, Endymion. Numai astfel poți trăi iubirea adevărată! îi mai răspunse un glas ca o șoaptă dintr-o altă lume, în timp ce un fuior de ceață strălucind în lumina de argint a Lunii îi arătă lui Endymion drumul pe care fugise zeița.

Clarvedenie de Julien Caragea

Aur de seară al icoanelor sleite, ferestrele vulcanului picau blând, rând pe rând. Ca o iertare. Sombram în somnul cel mare, plăpând. Cu aripe, frunzare și ram, înspre Domnul. Și nu ajungeam la capătul anului… Atunci câinele și-a înălțat botul ascuțit: scheunat să-nfiripe. Să-ngaime cuvinte. Partea mea de umbră revendicând.

Scrisorile-mi vor subzista ferfenițite.

Ca să ajungă acasă, ca să fie altfel, mon cher, lucrurile trebuie să își aducă aminte.

Adriana Guiman

Într-o cameră mică și întunecată, zugravul Lucius pregătește un perete la lumina lumânărilor. Un câine intră în viteză și începe să adulmece podeaua, pensulele, culorile. Imediat intră și Stephanus îmbrăcat în cele mai alese straie.

— Bine ai venit, dragă Stephanus și iartă-mi de pe acum îndrazneala de a te fi invitat, dar nu mai aveam soluții. Exemplarul pe care îl deții a fost cel ales. Este minunat.

— Bine te-am găsit Maestre. Întotdeauna e o onoare și în plus cine nu-și dorește să fie imortalizat pentru eternitate.

— Poți, te rog, să așezi câinele pe acel piedestal?

Prin comenzi ferme Stephanus așează câinele conform indicațiilor.

— Unde ai vrea să stau eu?

— Dacă poți să-i ții capul câinelui așa întors ca și cum s-ar uita la Selena...

— Încerc, dar poziția mi se pare nepotrivită.

Lucius îi aruncă un zâmbet zeflemitor.

După o oră de liniște și lucru portretul câinelui capătă contur. Stephanus privește peretele cu ceva îndoială și la un moment dat rupe tăcerea.

— E un animal extraordinar. De trei ori am crezut că l-am pierdut la vânătoare dar s-a întors de fiecare dată. În miezul nopții mă trezeam cu el la ușă. Odată a căzut într-o prăpastie și mi-am zis atunci că n-o să-l mai văd vreodată, dar la fel, s-a întors în miez de noapte. Îl consider cel mai bun prieten al meu și muncesc mult să am grijă de el. Este foarte inteligent. Nici nu-ți poți imagina din câte situații limită m-a salvat.

— Crescentina l-a ales din multe exemplare. Sunt sigur că a văzut ceva special în el. Dar te rog acum ține-l nemișcat. Terminăm imediat.

— Terminăm pentru azi bănuiesc. Mâine la aceeași oră?

— Nu e nevoie de încă o zi. Termin azi.

Stephanus realiză atunci că portretul său nu va fi imortalizat și că a fost chemat doar pentru a propti câinele. Liniștea se așternu peste cameră. Presiunea creștea treptat în tâmplele lui și fața i se coloră într-un roșu aprins.

— Acest roșu e minunat pentru mantia lui Endymion! exclamă Lucius.

— Știi ce. Ia să-ți ții tu câinele cum vrei, răbufni Stephanus și ieși din camera val-vârtej.

Lucius se îndreptă spre Stephanus și încearcă să-l convingă să nu plece apucându-l de braț.

— Nu, te rog, mai rămâi pentru câteva momente. Termin imediat.

În acest timp câinele sări de pe piedestal și începu să adulmece prin cameră. Când cei doi și-au îndreptat privirea spre el era prea târziu. Șiroaie de urină se prelingeau pe capodopera ce înfrumuseța peretele. Întrebările legate de capacitatea câinelui de a ținti atât de sus l-au măcinat pe Lucius pentru următoarele zile în timp ce ștergea și pregătea peretele pentru o nouă versiune a frescei.

Noapte de Dorian Dron

— Stăpâne, wof, stăpâne! Nu te uita la ea, wof. Stăpâne, uită-te la mine, prietenul tău loial, wof. Ea vine să te ispitească. Nu are gânduri bune. Doar să te ispitească, wof.

— Ce vorbești, Dulău! Uită-te la ea. Coborâtă din ceruri pentru mine. Este.

— Nu te uita. Stăpâne nu te uita!

— Ce vorbești, Dulău! Uită-te tu, să vezi zeița tuturor zeițelor. Și a venit pentru mine. Înțelegi, neghiobule?! Cum să nu mă uit. Cum să nu admir elixirul vieții, această prințesă a lumii de dincolo. Ce știi tu, Dulău? Ești doar un câine.

— Stăpâne, o simt stăpâne. Vrea să profite de tine și apoi să te omoare. Are un demon în ea. Un demon, wof. Ascultă-mă, stăpâne, o miros de la distanță.

— Ce vorbești, Dulău! Uită-te puțin. Ia, întoarce capul. Numai puțin. Să vezi și tu. Cum să fie rea această creatură minunată? Nu, Dulău, te înseli, Dulău. O iubesc, înțelegi? Este pentru mine. Doar pentru mine.

— Stăpâne, ești vrăjit! Wof. Stăpâne, nu vorbești tu. Dar o să mă uit, stăpâne. Dacă tu m-ai rugat, o să mă uit, Stăpâne!

— Uită-te, Dulău! Uită-te.

Iar ochii câinelui s-au ridicat spre chipul Selenei. Un soi de moleșeală grea se așeză pe blana câinelui. Văzu o zi toridă, la umbra unui copac, mângâiat în spatele urechilor de stăpânul lui. Un bol ceramic de apă rece lângă el. Dulău privi departe în ochii ei și inima începu să-i bată cu putere. Din ce în ce mai tare. După care un scâncet. Un sunet strident, metalic, ieșit din gâtul lui. Și apoi întuneric.

Ștefania Dinte

Ești precum un vis urât, un fel de coșmar din care vreau să mă trezesc și de care încerc să fug la nesfârșit. Ești precum o apariție a unui gând de adio, un sărut furat la poarta iadului, un cadavru înecat în râul morților. Ești pretutindeni și nicăieri, iluzie a vieții preschimbate în eșec, ești suferință și adorație, ești infernul în care iubirea mă face să mă afund....

— Iubire, adorație, ură de sine și de viață, pe jumătate adormit, sau mai bine zis mort, pe jumatate al tău dar gândul zburându-i pe alte meleaguri...

— Ar fi minunat dacă te-ai opri din vorbit...

— Ți-am îndeplinit dorințele și-mi vorbești pe un asemenea glas, draga mea, uiți cu cine stai de vorbă - femeia privi patrupedul de la picioarele adoratului ei adormit.

— Mi-aș dori să se fi putut îndragosti de mine, să-l văd dormind, doar momente simple în care își deschide ochii, de parcă mă uit la un tablou mult prea scump - îi atinse părul mătăsos.

— Cine spune că nu e îndragostit? Lucrurile sunt mai simple decât crezi, acum îl ai pentru tot restul vieții....doar al tău, departe de lumea adevărului sau a minciunii, departe de "ea" , departe de eternitate și efemeritate - o privi atent - nu asta ți-ai dorit? Să fie al tău pentru vecie? - o lacrimă îi căzu pe orazul alb.

— Cine poate auzi glasul inimii mele ar plânge cu ardoarea miilor de petale de trandafir, în inima lui zace sămânța iubirii....

— Cu atât mai bine! Nu ar fi motiv de bucurie? - ea se întoarse furioasă.

— Nu pentru mine, asta e problema!!! - își șterse lacrimile ce îi curgeau grăbite - simte iubire pentru cineva și nu pot pătrunde în gândurile sale, trebuie să mă ajuți!

— Pentru asta m-ai chemat? Am crezut că vrei să-mi oferi vreo ofranda drept mulțumire și tu chiar insinuezi ca vrei să-i pătrund în minte?

— În inimă mai bine zis, dar da, exact asta vreau sa faci.

— Uite, sunt atotputernic și eternitatea se apleacă în fața mea, dar să pătrund în gândurile unui biet copil pe care tot eu l-am pus să doarmă pentru eternitate mi se pare destul de dur - făcu o pauză - chiar și pentru mine.

— Spune-i asta lui Prometeu nu mie - îl privi cu ură.

— Din nou cu asta, am înțeles că poate, într-o mică măsură am exagerat puțin la acel capitol, dar am meditat destul de mult asupra modului meu de gândire - făcu o pauză lingându-și una dintre lăbuțe - așa că am decis să fiu mai înțelegător și să nu las aceste sentimente cotradictorii să mă domine.

— Și eu care mă întrebam de ce oare Hera se distra oriunde altundeva decât unde ar fi trebuit să fie - trecând pe lângă patruped - cel mai probabil s-a plictisit de tine...

Dar desigur, cine sunt eu să mă implic în viața mărețului, atotputernicului, celui care domină această lume prin înțelepciunea și măreția sa....

Pământul se cutremură, din cer începură să fie auzite fulgere puternice, întunericul se transformă în lumină cețoasă, timpul parcă se opri în loc. Femeia îl privi învingătoare pe bărbatul ce apăruse în fața acesteia, patrupedul era de negăsit...

— Nu uita cine poate să-l facă pe adoratul tău să nu se mai trezească pentru o altă eternitate, Prometeu a fost doar o avertizare, răbdarea nu e una dintre calitățile pe care să le fi dobândit vreodată - era o amenințare, femeia înghiți în sec privindu-l, se temea, era evident, dar teama trebuia să fie îmblânzită treptat, întrucât, într-un final, cel ce-și controleaza emoțiile ajunge să controleze un imperiu.

— Încă o favoare, doar atât, apoi îți voi spune adevărul - zâmbi batjocoritor - despre adorata ta soție...

A iubi și a fi iubit, sau poate doar a muri încercând ca iubirea pe care o simți să ajungă spre oceanul infinit dintr-o inimă pustiită. Somnul și nesomnul se anihilează, suntem tot noi privindu-ne prin oglinzi sparte, uitarea își face loc în labirintul spiritului pierdut, ești tot tu văzut prin alți ochi, sunt tot eu văzut prin alt suflet.

Top contributor de Narcis Amariei

M-am jucat și eu. Cam asta a ieșit:

— Auzi, ție nu-ți miroase a benzină?

— Ba da. Am uitat să îți spun că am vărsat azi dimineață o canistră în garaj. Dar nu-ți face griji, că o să se ducă în câteva zile.

— Ți-am zis că iar am avut visul ăla cu fresca din Pompei?

— Ăla cu câinele vorbitor?

— Nu e câine! E Vulcanos. Da, sigur, dai ochii peste cap...Îmi cere să o ducem înapoi. Marcos, te rog! Nu vezi ce rău ne merge de când am adus-o în casă?

— Nu e în casă, e jos, în garaj.

— Sunt cinci ani de când e aici. Exact atunci am pierdut sarcina. În anul următor m-au depistat cu cancer. Casa lui taică-tu a luat foc anul trecut.

— Hai că acum chiar exagerezi. Superstițiile tale mă obosesc teribil. Nu o mai țin mult. Am vorbit cu un tip. O vindem pe bani frumoși.

— Și cui vrei să o dai? Dacă prietenul tău, arheologul, se duce la poliție? Știi cum sunt ăștia, nu-i interesează banii, trăiesc ca niște cerșetori toată viața.

— Nu-l cunoști pe Tomasso. Și nici măcar nu e arheolog. E muzeograf. Doar vrea să o vadă. A zis că dacă e autentică, îmi dă pe loc banii. Cu ei îți faci și sânii și nasul. Și ne mai rămâne să plecăm și o lună în Europa. Dacă e autentică, auzi? Dar noi știm deja asta, nu?

— Mai bine o lăsam acolo!

— Nicole, nu te prosti! E doar o lampă de ulei.

— E pe naiba! Sau ai uitat? Nu mai știi cum a ieșit duhul ăla din ea?

— Ce duh? Aiurezi?

— Norul ăla de fum care s-a ridicat spre cer și strigătele de ajutor pe care le-am auzit foarte clar amândoi. Mi-ai zis că le-ai auzit și tu. Sau nu mai recunoști? Și apoi visele. Mai întâi eu, coșmarul cu cenușa care a acoperit orașul, copilașii care strigau, strânși la piept de mamele lor. Apoi tu, ce naiba, ai uitat, că o lună n-ai dormit și umblai bezmetic prin curte vorbind în latină?

— Bine. Cu atât mai mult. Ți-am zis că o dau.

— Eu zic să o ducem înapoi. Nu e tot una să o vindem.

— Nu avem bani. Sau ai uitat că de săptămâna asta sunt șomer? Știu, o să zici că e tot de la lampă. Hai, gata! E târziu, mă duc să mă culc.

Nicole a mai rămas, însă, puțin. A așteptat până ce lumina din camera soțului s-a stins și a coborât în garaj. A cotrobăit prin sertarele cu scule, până ce a dat peste lampa înfășurată în niște cârpe murdare de vaselină. A scos-o și a privit-o în lumina neonului. Pe una din fețe era pictată imaginea unui animal bizar. Spiritul din vis. Vulcanos.

Luă o cutie, îndesă în ea câteva file rupte din niște reviste Playboy ale soțului pe care le găsise într-un sertar. Pe o coală albă începu să scrie cu mâna tremurând:

Am luat-o din prostie, fără să ne gândim la durerea și suferința bietelor suflete care au pierit în erupția vulcanului. Iertare! Fie ca sufletele lor să își găsească liniștea!

Puse biletul înăuntru, apoi trase câteva benzi de scotch. Chiar atunci se auzi strigată pe nume. Întoarse capul și se sperie teribil când se văzu în oglinda rotundă agățată de rafturile metalice. Râse de situație și rămase un timp studiindu-și chipul. Trebuia să facă ceva cu nasul ăla! Se repezi la cutie, rupse benzile de scotch și scoase lampa dintre cârpe. O puse pe masă și așteptă. Astea merg pe ulei, gândi și căută un recipient prin garaj. Găsi un flacon de Zippo și îl turnă pe tot în lampă. Aprinse fitilul. O flamă uriașă ca un fulger alb proiectă pentru câteva secunde fresca din vis. Apoi totul se cufundă în întuneric.

Prevestirea de Monica Aldea

Mira deschise mailul și urmări cu emoție mica săgeată de download. În sfârșit, descărcarea se produse, revelând și tema ultimului examen, descrierea creaturii dintr-o imagine cu tematică mitologică. Fixă cursorul și dădu zoom în partea de jos a pozei, până când silueta câinelui se profilă în prim plan... .

Trecuse ceva vreme de când Endymion

lăsase în grija olimpienilor soarta cetății sale măcinate de luptele pentru succesiunea la tron. Traiul bucolic lângă Selene îi dădea o libertate la care știa că nu va mai renunța ușor. Și totuși aștepta un semn de la Zeus, și nu unul de bun augur.

Selene apăru veselă ca de fiecare dată și-i întinse un mănunchi de raze.

— Noaptea va fi senină, stăpânul meu! Iar noi vom fi trei cu această vietate drăgălașă pe care am salvat-o dintre stânci, zise ea în timp ce trăgea de o zgardă improvizată din liane un soi de câine ce schelălăia nemulțumit.

Endymion întinse mâna să-l mângâie, dar simți o străfulgerare în tot corpul, chiar înainte să-l atingă. Aparent inofensivul animal luă chipul Hydrei, ale cărei capete o învăluiră pe Selene.

Mira reveni brusc la realitate, trezită de bătăile tot mai insistente în ușă.

Deschise și-l privi pe Mark zâmbind complice către cățelul vesel pe care-l ținea de lesă.

— La mulți ani, Mira! De azi vom fi trei! adăugă el printre lătrăturile vesele de confirmare ale micului patruped. Ia spune sincer, la ce te așteptai?

— La un un semn de la Zeus...murmură fata mai mult pentru sine... .

Dragoste de Neil McGregor

Legenda spune că nu întotdeauna a fost ziua zi și noaptea noapte. A fost o vreme când, îndrăgostită de un muritor, Selene lăsase cerul nopții lui Helios și cerea la porțile lui Zeus viață veșnică pentru păstorul care îi furase inima. Atât de frumos îl gasea încât uitase de zeița din ea și dragostea pe care o încerca nu prevedea furtuna.

De dragul ei Zeus încuviință rugămintea însă muritorul avea să doarmă somn veșnic, cu ochii larg deschiși către cea pe care o iubea, fără să o poată vedea, însă. Nu există viață veșnică cu tinerețe în același trup, tunase Zeus de la înălțimea norului său, și rupsese o parte din sufletul lui Endymion, aruncându-l langă el.

Aici, în peșteră, la picioarele lui va veghea la trecerea timpului, in chip de neanimal, hotărâse. Întotdeauna să-i fie frică de femei si de promisiunile lor deșarte! Mai ales dacă sunt zeițe.

De atunci, noapte de noapte, invrăjbit de dragostea pentru Selene si durerea timpului care nu îi mai fusese dat să trăiasca, sufletul lui Endymion se uită cu jind la zeița care îi luminează întunericul. Căci ce e dragostea dacă nu ura privită cu ochii închiși.

La final, două texte publicate și pe pagina de Instagram a revistei

Iulia Panait

când m-a născut pământul, s-a amuzat teribil. m-a plămădit ca o linie grasă de care atârnă alte patru linii, ca să mă țină strâns legat de el, și încă două direcții opuse, pentru nu știu ce motiv. bărbatul ăsta de care m-am atașat involuntar arată spre mine și spune Canis. oare mă jignește sau mă iubește? femeia asta... cum a evadat ea din lanțurile pământului? plutește așa cum îmi doresc eu să fac. Endymion al meu o prețuiește sau o râvnește? oricum cu ei pământul a fost mai îngăduitor: i-a legat cu doar două bețe, iar pe celelalte două le înalță spre cer. dar din nou, cum s-a desprins Selene?

mă consider o creatură geloasă... un Canis gelos, de fapt. sunt sigur că peste secole, chiar milenii, oamenii se vor uita la mine, la acest patru-bețe-pe-pământ, și mă vor numi "animal bizar" sau "făptură selenară" în loc să-mi spună pe nume, în timp ce Endymion și Selene vor dăinui. cred că asta-i soarta făpturii plămădite de pământul amuzat amarnic.

Cosmin Petriea

O formă ciudată de lumină - amestecată cu nuanța vaselor de bronz - se pierde între Endymion și Selene. Patruped născut din iubirea Spațiului cu Pământul. Pare desprins din palme de lemn; parcă prins între timpuri acum - sau atunci; nu se mișcă. Vântul răsfoiește fiecare filă a vieții sale, fără a desluși originea materiei din care a fost creat. Selene privește în gol, dincolo de conturul sălbatic care își aruncă ochii verzi în albastrul ochilor ei. Endymion se uită în aceeași direcție; același punct; aceeași privire; culoare; identitate duală.

Creatura dispare.