Și evit glumele legate de întârzierile de pe tabela cu plecări/sosiri, pentru că nu ăsta e scopul. Mersul cu trenul reprezintă o evadare din realitate și o opțiune pentru a ne regăsi cu literatura. Este singurul mijloc de transport care îți oferă iluzia libertății. Pe scaunul din compartimentul x ești tu, cu o pereche de căști înfipte-n urechi, cu un roman în mâini, citind. În jurul tău, tinerii cu telefoanele pornite, scrollează diferite aplicații social media. Puțin mai în față, un laptop rulează un film de pe Netflix și cineva scrie la un proiect de facultate. Femeile discută despre problemele de peste zi, iar ici-acolo, un bărbat întoarce pagina la ziar. Dar cartea din mâna ta are fondul de care ai nevoie să trăiești într-o metarealitate, o realitate de dincolo de realitate, o ieșire din spațiu și timp. Pentru că viteza cu care merge trenul te mută din gară în gară. Senzorial distingi spații, oameni, obiecte ce se configurează în exteriorul cușetei. Sunt ale tale, chiar dacă ceea ce te desparte de ele este un simplu geam. Prin el ai posibilitatea de a vedea lumea de afară, la fel cum poți vedea și lumea din interior. Ești în două spații în același timp. Iar ca ecuația să nu fie simplă, dincolo de ele apare un alt treilea, cel al cărții, care te aruncă într-un alt timp și un alt spațiu. Printr-o simplă comutare a privirii, vezi cum realitatea își schimbă forma. Experiența pe care o trăiești este multistratificată. Stând într-un singur scaun de vagon, cu o carte în mână, practic treci prin diferite universuri, printr-un aici (cel al interiorului), acolo (al exteriorului) și atunci (al cărții) care se diluează într-o singură entitate, tu. Și ca să suprasolicităm creierul, băgăm și un al patrulea factor: muzica. 4 spații, 4 timpuri, 4 destinații, un singur om. Dar cartea e cea care ne ține cel mai mult în lumea ei. Pentru că realitatea ei nu o cunoaștem. Realitatea vagonului o știm, chiar dacă e de fiecare dată alta. Nu vedem aceiași oameni, dar știm cum arată vagonul, scaunele, cam ce miros predomină și ce se întâmplă în interior. Realitatea spațiului din exteriorul trenului o știm, chiar dacă variază în funcție de anotimp și modificări naturale sau artificiale. Realitatea unui playlist cunoscut o știm, chiar dacă stările se pot schimba de la o piesă la alta. E drept, piesele nou apărute pot intra lejer în spațiul literaturii, că ne deschid același orizont de așteptare și de plăcere. Însă ce nu știm este fix realitatea cărții, ce lume ascunde ea. Cum este ea, cu ce rămânem după ce ajungem la punctul final. Reușim oare să interiorizăm această lume nouă ca pe cele pe care deja le cunoaștem sau ajunge să trecem dintr-o stație în alta doar pentru a afirma că am călătorit și de data asta?