Revistă print și online

Retrospectiva anului

Lista mea de lecturi în acest an s-a concentrat preponderent pe recitiri, revizitarea unor scriitori pentru care fascinația mi-a rămas neștirbită, cum ar fi Cormac McCarthy. Deci, relația mea cu aparițiile editoriale ale anului a fost una nițel sporadică.

La capitolul literatură română contemporană, moderând diverse evenimente ale Ed. Litera, am dat prioritate colegilor mei de colecție (Biblioteca de Proză Contemporană). Ligia Pârvulescu a debutat impresionant în proză cu "Translucid", o distopie vulcanică și laborioasă creată cu acea știință a fetișismului societal pe care o găsim, bunăoară, în romanele lui Michel Houllebecq. De fapt, cu acest prim roman Ligia Pârvulescu pare prozatoarea emergentă cu cea mai houllebecqiană fantezie din mediul nostru literar. Vom vedea ce va urma. Un alt roman care a ținut sus ștacheta Ed. Litera a fost "Isus din întuneric" al lui Radu Găvan: o fastuoasă urzeală de aparente povești în ramă, conduse de un fir narativ ce zapează între stiluri și genuri, cuplând road novel-ul cu introspecția arborescentă și zelul strategiilor postmoderne cu catatonia neogotică. Suspans cât cuprinde, abisalități poetice, furii barochizante și explozii de thriller ezoteric. O carte de neratat!

În aceeași colecție, un foarte bun roman a dat și Mihail Victus, "Toate păcatele noastre", în care psihologia fricii este decorticată cu finețe la persoana I, montând trama într-un ambient neorealist ce jonglează iscusit cu elemente de policier și courtroom drama. Scriitura sa răbdătoare, agilă și "sticloasă" mi-a amintit de "Strigătul" lui Laurent Graff.

În ceea ce privește categoria seniorilor, finalul lui 2021 i-a adus pe baricade pe Radu Aldulescu și Dan Stanca. În timp ce scriu aceste rânduri, încă n-am apucat să citesc noul roman al lui Radu, "Drumu-i lung, căldura mare", proaspăt apărut, însă l-am lecturat pe cel al lui Dan Stanca, "Înainte de întuneric", publicat în noiembrie. Mă voi rezuma, deci, la cel din urmă. "Înainte de întuneric" mai pune o cărămidă la edificiul operei sale prodigioase, care se întinde pe trei decenii. Veți găsi în carte toate ingredientele tari ce i-au adus lui Dan Stanca renumele de "cel mai dostoievskian scriitor din peisajul nostru literar" (Dan C. Mihăilescu). Un vortex naratologic ce forează în subiecte extrem de delicate, cum ar fi trecutul legionar al României sau mișcarea intelectuală ortodoxă a "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim, dar și infernul carceral comunist. Toate aceste falii istoriografice traversează în mare parte memoria lui Luca Milescu, personajul-ax al cărui arhetip din realitate corespunde regretatului Marcel Petrișor, unul dintre ultimii mărturisitori ai lagărului comunist, decedat recent. Un roman cumplit despre genealogia răului!

La capitolul reeditări, am putut savura un evergreen al Doinei Ruști, ediția a doua a romanului ei de debut, "Omulețul roșu". Acest roman splendid, care surprinde pionieratul Internetului în România, o subtilă euforie cu accente cyberpunk, se apropie de vârsta majoratului și este deja învăluit într-un aer de legendă, într-un nimb de cult novel. Am mai spus-o: universul unic și năucitor al Doinei Ruști are aceeași forță de mitogeneză și revelare ontologică precum cel al lui Margaret Atwood, ambele fiind înrudite într-un bazin semantic, care ar trebui să facă obiectul unui studiu de literatură comparată.

Un alt roman de calibru, apărut în 2021 a fost "Ioșca" (Ed. Polirom) al lui Cristian Fulaș. O fascinantă și crâncenă epopee a singurătății. Stilul sfătos – dificil de obținut și menținut epic până la ultima pagină – își înfige pilonii într-o frază monolitică. Planurile temporale se amestecă într-o narațiune turbionară și autoscopică, cu efecte speciale proustiene. Este în acest roman ceva hipnotic, o revărsare a energiilor telurice și-o iminență apocaliptică care îl apropie pe Cristian Fulaș de imnografia marginalității lui Laszlo Krasznahorkai.

Singurul volum de proză scurtă pe care l-am citit în 2021 a fost cel al lui Ciprian Măceșaru, "Dumnezeu e la un bloc distanță" (Ed. Casa de Pariuri Literare). Ciprian se pricepe să imortalizeze situațional magia banalului. Prin banal mă refer la frecvența sociologică a întâmplărilor cotidiene. Cele 11 proze din volum sunt scrise impecabil, cu o percuție fină și seducătoare de pesimism satiric și de empatie prăpăstioasă. Și aureolate de-o coerență formală întinsă ca o linie de înaltă tensiune între nostalgie, furie și escapism.

În materie de literatură străină, pun cap de listă romanul pe care îl am cel mai proaspăt în minte, "Așa începe răul" (Ed. Litera) al lui Javier Marias. Greu de egalat acest extraordinar romancier atunci când vine vorba de magnitudinea introspecției. Fraza arborescentă a lui Marias sapă în viclenia politicii, în sechelele istoriei și-n jocurile de putere ale erotismului. Suntem în Madrid, 1980, la cinci ani după moartea tiranului Franco. Rănile dictaturii supurează, iar secretele de familie se vor adânc îngropate, numai că adevărul nu funcționează niciodată după voia oamenilor. Marias își folosește aici personajele ca niște oglinzi deformatoare în care se răsfrâng perspective dintre cele mai pestrițe asupra răului, iar o ramă unificatoare a acestora ar putea fi găsită într-o replică a unuia dintre protagoniști, regizorul de film Eduardo Muriel: "Dreptatea e întotdeauna înspăimântată de magnitudine, supraabundența o excedează, o inhibă cantitatea. Toate astea o paralizează și o sperie, încât e nerealist să se apeleze la ea după o dictatură, sau după un război, până și după o simplă linșare într-un sat nenorocit, mereu sunt prea mulți cei care iau parte."

"Moartea lui Isus" (Ed. Humanitas). J.M. Coetzee își încheie trilogia distopică – din care mai fac parte "Copilăria lui Isus" și "Anii de școală ai lui Isus" – poate cu cea mai stranie, cinică și bulversantă dintre părți. Nu vă gândiți la un labirint de conotații mistice, în altceva constă complexitatea acestui roman.

O surpriză plăcută pentru mine a fost "Lasă lumea în urmă" (Litera, 2021) al lui Rumaan Alam. Mi-am spus: iată, măi, un thriller apocaliptic închis la toți nasturii! Adie o paranoia informațională ce amintește de "Zgomotul alb" al lui Don DeLillo. Și mai găsim și-o claustrofobie rezidențială desprinsă parcă din lumea lui J. G. Ballard.

Sunt un vechi consumator de Peter Handke, cu mult, mult înainte ca austriacul să înhațe Nobelul. Unul dintre romanele mele handkeiene favorite este "The Moravian Night", care nu s-a tradus la noi. În schimb, a apărut în acest an, la ART, microromanul "Femeia stângace", pe care l-am degustat nu ca pe-o glorioasă scriere a lui Handke, ci ca pe-un showroom care ne prezintă, din câteva tușe, cam în ce constă farmecul acestui mare scriitor. Cum ar fi dacă ne-am vorbi unii altora fără menajamente, ca niște topoare, și cu cea mai ridicolă cruzime am da frâu liber fantasmagoriilor sau sferturilor de adevăr pe care le gândim unii despre alții? Răspunsul îl găsiți în "Femeia stângace". Folosind celebra sa tehnică literară a dez-familiazirării (ostranenie), descinsă din formaliștii ruși, Handke desfășoară, prin intermediul unui personaj feminin, harta complexă a unei căderi nervoase.

Și pentru că mai sus l-am pomenit pe Cormac McCarthy, mi-am petrecut câteva zile din octombrie cu "Meridianul sângelui", reeditat la Polirom. Deși nu face parte din "Trilogia Frontierei", orbitează ombilical în jurul ei, fiind un soi de subconștient horror-acid western al tripticului compus din "Marea trecere", "Căluții mei, căluți frumoși" și "Orașele din câmpie". În ce mă privește, McCarthy este stăpânul absolut al goticului sudic. El deține ștampila oficială de "imperialism al imaginației" (pentru a cita faimosul concept al Vesnei Goldsworthy) în zona El Paso, din care face în trilogie un teritoriu îmbibat până-n măduvă de monopolul universului său romanesc, de la susurul șerpilor cu clopoței și până la apusurile morbide din Rio Grande.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

în același număr