OPTm
nr.crt.

Anul 2021

În anul care tocmai se încheie aș zice că nu am reușit să citesc cât aș fi vrut. Relația mea cu piața de carte a fost una precară. Am vizitat mai puțin decât de obicei librăriile, am cumpărat mai puțin acele cărți de ultimă oră, cu filele lor de un alb pur, electric, emanând mirosul proaspăt al tiparului și mai multe cărți vechi, ponosite, îmbibate de mucegaiul umed al anticariatelor. Mai mult, am cumparat puține cărți pentru adulți și infinit mai multe cărți pentru copii. Însă dintre volumele pe care le-am răsfoit am reușit să găsesc niște romane de raftul întâi, niște titluri despre care s-a vorbit mult și bine în 2021, niște reeditări valoroase, niște autori tineri și plini de talent, niște cărți de critică indispensabile, și niște titluri vechi, dar extrem de actuale prin tematica lor, niște cărți minunate, numai bune de citit la lumina bradului de Crăciun în serile liniștite de iarnă.

Una dintre cele mai mari surprize editoriale din acest an o constituie volumul Marcel Proust, Les Soixante-quinze feuillets (Cele Șaptezeci și cinci de file), apărut la editura Gallimard, o revelație de mare senzație pentru toți iubitorii operei proustiene. Apărut la numai un an distanță de centenarul morții scriitorului, volumul transcrie câteva texte inedite ale lui Proust și un document legendar, regăsit recent în arhiva descendenților familei criticului Bernard de Fallois, un manuscris care fusese considerat pierdut și, ca atare, nu a fost inventariat între documentele prezente în arhiva Bibliotecii Naționale Franceze. Iată deci, încă o dovadă, cum ar zice Beckett că „ecuația proustiană nu e niciodată simplă" și opera marelui autor trăiește și continuă să meargă mai departe ca un organism autonom. Citind aceste șaptezeci și cinci de pagini ar trebui să înțelegem cu toții că Proust a ales să ne lase timp pentru a-i da dreptate cu privire la înțelegerea superioară a multora dintre lucrurile fundamentale ale existenței.

Rămânând în sfera literaturii franceze contemporane, aș aminti cartea lui Hervé Le Tellier, Anomalia, apărută în traducere romanească la Pandora M, câștigătoare a premiului Goncourt în 2020, un roman catedrală construit în jurul a douăsprezece personaje: unul autoreferențial (Victor Miesel, scriitor, traducător și autorul unui roman intitulat Anomalia) și alte unsprezece, cu povești de viață mai mult sau mai puțin interesante, unite sub cupola aceluiași destin de o situație construită după teoria probabilităților și care, totodată, pare să sfideze orice logică, explorând acea parte a realității și a identității umane care scapă simțului comun. Un roman SF și polițist, oulipian, filmic, alert și asezonat cu mult umor negru.

În continuare aș menționa romanul scriitorului italian, Sandro Veronesi, Colibri, tradus la editura Litera, un roman interesant datorită construcției sale care nu face altceva decât să contrarieze pas cu pas orizontul de așteptare al cititorului. Datorită poveștii păsării colibri – simbolul central în jurul căruia începe și se construiește istoria protagonistului- romanul pare să fie unul îmbibat de realism magic, însă Veronesi contrazice cu multă finețe această încadrare rezolvând cât se poate de realist situațiile, tot așa cum ne înșală așteptările legate de un roman epistolar axat pe o poveste de iubire care își pierde brusc atribuțiile devenind un fel de intrigă secundară. Pe de altă parte, chiar dacă pare să relateze doar istoria unei construcții individuale, Colibri este mult mai mult decât atât. Povestea oftalmologului Marco Carrera, fascinează tocmai prin simplitatea și lejeritatea tulburătoare cu care este construită, reconstruită și reinventată, fără rest, istoria unei vieți.

Și dacă Le Tellier și Veronesi au ales să scrie două romane despre viața trăită la temperaturi înalte, romanul Mariei Stepanova, In amintirea memoriei, coboară în abisurile memoriei pentru a reconstitui cu multă imaginație și lirism povestea familiei de evrei ruși din care provine autoarea. Scriitura cochetează alternativ cu eseul, jurnalul, epistolarul și cu documentele istorice pentru a putea cuprinde și lumina cât mai mult din această istorie personală întinsă pe mai bine de un secol, până în anii de dinainte de dizolvarea Uniunii Sovietice. Alunecând ca Alice în vizuina iepurelui, intriga de la care pornește trama narativă va fi descoperirea jurnalului Mătușii Galea, la moartea acesteia, și de aici povestea se deșiră nemăsurat și aleatoriu aglutinând totul, cu lejeritate, repetând întocmai mecanismul de funcționare al memoriei și al amintirii. Astfel, obiectele vechi, fotografiile de familie, ilustratele, scrisorile, cărțile sunt pline de povești pe care autoarea le îmbină cu iscusință, dar și cu teama de a nu reuși să descifreze „întregul". Simbolul acestei căutări este jocul de mahjong al străbunicii „închis într-un săculeț de pânză pe raftul din spatele oglinzii", alcătuit din numeroase plăcuțe de os, inscripționate, a căror descifrare sau potrivire pare cel puțin descurajatoare, dacă nu imposibilă, mai ales la gândul că numărul lor ar putea fi incomplet, că sunt „prea multe categorii, îngrijorător de puține elemente înrudite". Romanul Mariei Stepanova își asumă tocmai această misiune ingrată de a îmbina jucăuș fragmentele de amintiri disparate, completând piesele lipsă cu fragmente împrumutate din memoria imediată ori din macroistorie până când povestea de familie escaladează de la un eveniment oarecare al istoriei personale la un întreg secol de istorie culturală a lumii ruse.

Scriitura Mariei Stepanova e fermecătoare, poetică, ticsită de dialoguri intertextuale și în același timp e lucrată ca un dens filigran care îmi aduce aminte de Proust, dar și de un autor român contemporan, a cărui carte, Melancolia, apărută în 2019 și reeditată în acest an, a marcat un eveniment literar important cel puțin pentru cititorii de carte autohtoni. Este vorba despre o a doua ediție a volumului semnat de Mircea Cărtărescu și apărut la Humanitas în 2021, căreia i s-au adăugat câteva ilustrații și un prolog intitulat „Dansul". Volumul se deschide cu imaginea artistului în situație limită, imagine construită alegoric sub forma pătrunderii în Arhipelagul vieții interioare de unde urmează să cartografieze geografia unei lumi fantastice așezate sub semnul melancoliei. Dar melancolia lui Cărtărescu nu e nici acedia lui Burton, și nici soarele negru din scrierile lui Milton, Byron sau Nerval, ea se apropie semnificativ de spleenul baudelairian al poemului Lebăda. Astfel, în acest prolog, un amplu poem în proză al melancoliei, actul gândirii, refugiat sub aripa fanteziei, se conjugă cu o dedublare imaginară, iar încercarea subiectului liric de a se contempla pe sine în celălalt este dusă până la ultima limită a fantasticului, analizând absențele, traumele, fragilitatea umană și singurătatea. Cu alte cuvinte, artistul nu este cu adevărat artist decât cu condiția de a nu ignora niciuna dintre atribuțiile dublei sale naturi. Iar disonanța dintre artistul melancolic și muzica lumii, la musica mundana cum ar zice renascentiștii, face ca această dureroasă îndepărtare de sine să fie cu atât mai fascinantă cu cât devine un fel de imagine reminiscentă a unei labirintice țări pierdute, o construcție savantă care inversează durerea celuilalt și durerea proprie.

O fascinantă confruntare cu universul halucinant și absurd al fanteziei la limita realismului magic, am regăsit și în geografia Alazarului din romanul Doinei Ruști, Omulețul Roșu reeditat în 2021 la Litera. Scriind în era filmelor din seria Matrix, autoarea imaginează o virtuală Țară a minunilor, o lume labirintică din interiorul computerului patronată de o substanță albă, luminoasă, primordială și magmatică, unde se gestează și se nasc poveștile din roman. Aici începe istoria de iubire a eroinei, Laura, cu Albert, informaticianul, aici e stocată istoria autoreferențială a omulețului roșu și tot aici se oglindesc amintirile și mai ales aventurile derulate de personaje în Bucureștiul anilor douămii. Vorbim despre primul roman al autoarei, născut de sub aripa neagră a melancoliei și ca atare, nu o dată, imaginile din text trimit, ekphrastic, la gravura lui Dürer unde îngerul înaripat cu capul plecat își sprijină tâmpla cu brațul stâng, în timp ce lipit de umărul său drept șade aproape la fel de îngândurat, un amorez. La aproape douăzeci de ani de la apariția lui, Omulețul roșu se citește și astăzi cu la fel de mare interes, cu atât mai mult cu cât scriitura se sustrage treptat din meandrele acestei umori întunecate, dobândind un ritm alert, luminos și reconfortant.

Un alt roman care merită recitit este Sonata pentru acordeon a lui Radu Aldulescu, de asemenea reeditat la Litera în aceeași colecție de proză contemporană. Aici stilul melancolic infuzează, fără niciun fel de fasoane, însăși substanța cea mai intimă a scriiturii, și își cucerește cititorii tocmai prin capacitatea de a surprinde cu talent o frescă socială, de a reda o lume așa cum e ea, crudă, nemiloasă și paradoxal de frumoasă prin autenticitatea ei.

Pe lângă acești doi clasici ai literaturii contemporane, m-am bucurat să regăsesc în aceeași colecție de la editura Litera multe texte semnate de scriitori tineri (Radu Găvan, Liviu G. Stan, Mihail Victus, Ligia Pârvulescu) și o colecție de povestiri, Treisprezece, care încearcă să readucă la viață fantasticul românesc contemporan din cel puțin treisprezece, dacă nu chiar șaptesprezece, unghiuri de vedere asupra genului. Tot la capitolul lecturi din literatura contemporană, mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu două volume de poezie apărute la editura Cartier, Miruna Vlada, Prematur și Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților, dar și cu un volum de teatru semnat de germanistul Orlando Balaș, intitulat Incomod și apărut la editura Brumar. Este vorba despre trei piese alcătuite în linia teatrului postdramatic, enunțat de Hans-Thies Lehmann în anii 1990 și a teatrului politic german din anii douămii influențat de Brecht, subiectele sunt motivate prin deschiderea dialogului dintre teatru și societate, ocupându-se în mod direct de probleme politice și sociale, mizează mult pe reprezentare, pe situație, pe relaționare. Conturate superficial, personajele sunt mai degrabă purtătoare de text, sunt lipsite de interioritate și în același timp sunt înconjurate de alte identități colective, iar mărturiile lor oglindesc o istorie oficială, impusă. Postumanismul din Sieg Heil sau Triumful binelui, problema socială din Lasă-mi aripile! sau cea eco-politică din Noaptea ca hoții, mai mult procesualitate decât produs, mai mult manifestare decât semnificație, aduc prin tematică și abordare o reconceptualizare a tragicului și ne pun în fața unor întrebări esențiale cu privire la fundamentul existenței noastre culturale, politice și sociale.

Nu ar trebui să uităm că anul 2021 a fost unul important pentru evocarea mișcări literare de la Cenaclul de luni dacă ar fi să urmărim subtilul dialog între cartea lui Cosmin Ciotloș, Cenaclul de luni. Viața și opera, de la Pandora M, o analiză minuțioasă a generației în blugi, a momentelor fericite și a celor dramatice din lupta optzecismului poetic românesc pentru a se impune într-un mediu care i-a fost în mare parte sau multă vreme ostil și apariția în seria Cartier de Colecție a volumului La întretăierea drumurilor comerciale, o antologie operată de Claudiu Komartin care cuprinde o selecție atentă a celor mai semnificative dintre scrierile poetei port drapel a revoltei optzeciste de la Cenaclul de luni, Mariana Marin, punând în lumină exact o personalitate extraordinară și zestrea de aur pe care aceasta a lăsat-o poeților douămiiști.

Și, ca de obicei, în timp ce la București se vorbește despre Cenaclul de Luni, în Ardeal se discută despre echinoxism ori despre euforionismul reprezentanților Cercului Literar de la Sibiu. De data aceasta, cartea Martei Petreu, Blaga, între legionari și comuniști apărută la editura Polirom vine să facă lumină în receptarea postumă a marelui filosof, poet și dramaturg, absolvindu-l de toate zvonurile și eliberându-l de falsele acuze că ar fi fost un simpatizant al orientărilor politice extremiste. Cartea este fascinantă tocmai datorită parcursului accidentat al vieții unui mare artist. Cartea Martei Petreu oferă criticii blagiene un instrument de lucru important, construind în același timp o abordare fascinantă care vine să scoată încă o dată la lumină destinul unuia dintre cei mai importanți autori ai culturii române din secolul XX, totodată mentor de seamă a grupării Cercului Literar de la Sibiu.

În aceeași serie a scriitorilor români din secolului XX victime ale unor destine nefaste aș aminti volumul: Dinu Pillat, Tinerețe ciudată. Moartea cotidiană. Așteptând ceasul de apoi. Cele trei texte au văzut lumina tiparului în mai multe rânduri, în 1943, 1946, 1979, 1984 și, la aceeași editură, Humanitas, în 2010 și 2011, însă ultimul dintre ele, Așteptând ceasul de apoi ar merita citit măcar pentru valoarea sa de document câtă vreme a fost invocat drept cap de acuzare în dosarul Noica-Pillat când autorul său a fost condamnat la 25 de ani de închisoare.

Aș vrea să nu uităm, în categoria cărților apărute în acest an, reeditările din colecția „Carte pentru Toți" de la Litera, care au continuat seria de titluri indispensabile oricărui iubitor de literatură universală, cu povestirile lui Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert și altele. Tot în această ordine de idei aș menționa în categoria lecturilor de neratat volumul Ernst Jünger, Jurnalele pariziene și Însemnări din Caucaz, reeditat în 2012 la Humanitas. Nimic mai captivant de urmărit aici decât ezitările unui individ dedicat vechii orânduiri militare germane, devenit ofițer în armata nazistă ce ocupase Franța, care se vede prins în angrenajul unei noi ordini care nu îl mai reprezintă și pe care cu greu o mai poate reprezenta. Extrem de interesantă este în acest sens structurarea confesiunilor ca o imensă clepsidră care împarte cele relatate în două, o contradicție și în același timp o conjuncție între două timpuri: cel al memoriei și cel al istoriei, între două spații, unul fizic, celălalt spiritual, unul apollinic și guvernat de lari, în care subiectul retras în sine ca într-o cochilie privește detașat lumea; celălalt, un spațiu dionisiac, al lemurilor și al războiului unde individul nu se mai poate sustrage lumii, devenind participant activ la drama colectivă. Linia mediană a acestui eșafodaj, punctul de echilibru sau coincidența contrariilor este însemnarea din 4 ianuarie 1944 unde pendulul ca un teribil simbol al „lumii ritmice a morții" din Grădina desfătărilor imaginată de Hieronimus Bosch în Judecata de Apoi marchează tocmai această limită fragilă între imaginile spaimei colective și liniștea contemplației individuale.

Păstrându-ne în aceeași sferă a justificării spaimei și violenței nu pot să nu amintesc, tot dintre aparițiile acestui an, eseul lui Joan Solé, Etica celuilalt apărut la Litera în colecția Descoperă filosofia, despre Lévinas cel care scria în Totalitate și infinit o frază extrem de actuală pe care nu mă pot abține sa nu o citez aici:

„Dar violența nu constă în a răni și a nimici, cât în a întrerupe continuitatea oamenilor, în a-i face să joace roluri în care nu se mai regăsesc, în a-i face să le lipsească nu doar îndatoririle, ci si propria lor substanță, în a îndeplini acțiuni care sfârșesc prin distrugerea oricărei posibilități de acțiune" (Levinas, Totalitate și infinit p. 20).

Iată așadar cărțile cu care s-a întâmplat să mă întâlnesc în acest an și învățămintele pe care le-am extras din ele, deși mai degrabă am impresia că nu greșesc deloc spunând că, de fapt ele au fost cele care m-au întâlnit pe mine.

Iulia MICU SIMUȚ

Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.

Echipa
Arhiva

 

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

 

Stil jurnalistic, de notație, cu atenție pe poveste și pe mesaj, proza Roxanei Ruscior se înscrie în realismul tradițional.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

ART -pachet promoțional

Recomandată de Liviu G. Stan

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Radio București FM

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Institutul European, 2021

Echipa VOXA

Copyright © optmotive.ro