Nichita Overdrive: Delos

Vreau să semnalez două versuri din discografia formației Robin and the Backstabbers în chip introductiv: primul este „În rochia serii, noaptea moare fecioară” (Muzică în cântece), iar al doilea este „E seară-n grădină și în casă e noapte”(Imperatrix). Prelungiri.

Mai mult decât orice interpretare și decât frumusețea imaginilor vizuale, este de subliniat aportul prelungirilor. Fiindcă mi se pare că despre acestea e vorba în textul de față, într-o formă de cunoaștere cel puțin prudentă. Iar în acest cadru, jocul simbolului nu are doar rolul lămuririi prin similitudine, oferind prin forța pe care o are și o perspectivă alternativă asupra spațiului. Iar ceea ce mă interesează în privința acestuia, de această dată, este spectrul a ceea ce „aduce-laolaltă” prin puterea metaforei.

Robin and the Backstabbers nu impresionează doar muzical sau doar liric. Împletirea componentelor (privirea melodiei ca un întreg) reprezintă raportarea cea mai bună pentru a înțelege artefactul cultural. De la ritmul tobelor și până la partitura chitării electrice, de la primele note de clapă și până la cele din urmă silabe pronunțate de Robin – solistul – , cântecul se manifestă drept un act compact, închegat. Textul reprezintă un întreg ce se susține reciproc cu muzica, metaforele redescriind și reinventând lumea. În acest cadru, simbolul este prezent permanent, manifestându-se – așa cum atenționează denumirea trilogiei („Bavoia Overdrive”) – până la epuizare. Dar nu este o epuizare sterilă, ci una cu rol în prelungirea anumitor elemente care să ofere indiciile sensului. Un astfel de element este scafandrul.

Denumind prima melodie de pe albumul „Arhanghel’sk: Bacovia Overdrive Vol. II”, termenul „Scafandru” devine un reper important al tematicii albumului, intrând într-un spațiu select – completat de Regizor și de* Cosmonaut* (următoarele două melodii) – , dar și fiind întruchipat de Robin, ce face o plimbare prin București (videoclipul melodiei „Minciună mai mare nu am”).

De cealaltă parte, metafora pentru scufundătorul din Delos face trimitere la tinerii din insula elenă renumiți pentru capacitatea îndelungată de-a se afla sub apă în căutarea bureților de mare. Socrate face trimitere la ei atunci când, întrebat fiind de părerea ce i-a lăsat-o cartea lui Heraclit, acesta răspunde că ceea ce nu a înțeles, pesemne, este la fel de excepțional precum cele pe care le-a înțeles și ar fi nevoie de un scufundător din Delos pentru a pătrunde și partea mai puțin inteligibilă din lucrarea efesianului. Metafora, semantă de Bogdan Mincă, în cartea sa Scufundătorii din Delos (Humanitas, 2010), sugerează că înțelegerea fragementelor presocraticilor are nevoie de-o mișcare similară scufundătorului – de pătrundere în adâncurile celor conceptualizate. Bogdan Mincă, vorbind despre exegeza lui Heidegger, asupra presocraticilor, spune că gânditorul german este scufundătorul din Delos care încearcă să clarifice, să „aducă în lumină” sensul textelor grecești.

Ce mi-a atras atenția asupra termenului – apărând și ca motiv literar, în melodia sus-numită – este necesitatea de-a pătrunde în profunzime pentru înlesnirea unui sens. Asemănarea nu se reduce doar la utilizarea termenului, ci – cumva – se îndreaptă spre o analiză similară: prin metafora scafandrului, Robin face referire la o studiere în esență, la „coborârea” în profunzime. Similar, atitudinea de punere la îndoială a celor aparente și cercetarea „în adânc” apare și în Scufundătorii din Delos de Bogdan Mincă.

Scufundătorul se justifică prin prudență și adâncire. Fiindcă, pe lângă pătrunderea ca atare, ceea ce importă este cum coboară: iar scufundătorul o face cu prudență. În melodie, scafandrul apare doar ca un costum, în care doarme un înger, pentru ca mai apoi să fie construit ca o suită de imagini stereotipe :

„Liniștea nu înseamnă lipsa muzicii/ Să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/ Dragostea nu înseamnă flori și mai târziu copii/ Războaiele nu înseamnă doar soldați și tancuri”.

Pe lângă aria largă în care sunt incluse metaforele utilizate – liniștea, umorul, dragostea, războaiele – tocmai alăturarea lor, în aparență stringentă, reușește să nuanțeze impresia de-a căuta mai în adânc decât la nivelul fizic, nivelul la îndemână, nivelul aparenței, nivelul comun. Iar continuarea refrenului prelungește ideea:

„Lasă lumea cu pustiurile,/ Copiii cu CD-urile,/ Iubirea cu amintirile/ Și fă-te că dansezi”. Expuse fiind astfel toate reperele „spațiale” ale planului metaforic, sensul dansului poate fi multiplu – ca desfășurare organică, ca joc al suprimării nivelului de aparență – , însă ceea ce importă este faptul că îndemnul la dans, verbul la modul imperativ, „fă-te”, intră în aceeași logică a aparenței, a desfacerii umane, a profunzimii, de fapt mizând pe faptul că e mai mult decât sau e mai adânc decât un dans, dar greu de înțeles, aproape intelegibil – ca „o pasăre cântând într-o armură de oțel”.

Întrucât ar fi iluzoriu să am pretenția că aș putea rezuma într-un paragraf analiza lui Bogdan Mincă la comentariile lui Heidegger privind textele presocraticilor și deoarece încă nu am reușit să-l studiez pe gânditorul german pe cât aș vrea, nu voi încerca să expun aici paginile cărții, ci doar un scurt fragment găsit în paginile dedicate lui Heraclit: înrucât raportul dintre om și Logos – Logos în sensul a ceea ce vine în fața omului, i se deschide, pentru a fi înțeles – este caracterizat prin faptul că, deși omului i se „arată” permanent ceea-ce-este, acesta nu reușește să vadă clar mereu. Pe de-o parte, sintagma „ceea-ce-este”(enigmatica expresie „Unu sunt toate”) reprezintă, în concepția lui Heidegger, „ceva unic, care exclude din sine toate celelate lucruri, dar într-un asemenea fel încât le ține de fapt la sine și le leagă în sine.”. Pe de altă parte, ideea deschiderii definește raportul dintre om și acest ceva unic, bazat pe o sumă de poziții aflate în tensiunea contradicției: traducerile lui Heidegger pentru fragmentele efesianului mizează pe termeni precum „deschidere” și „ascundere”, caracterizând maniera în care tot ceea ce îl înconjoară pe om poate fi aflat doar printr-o privire mai atentă, întrucât Logos-ul se deschide, iar omul are de pătruns ceea ce vede și ceea ce este mai profund decât „ceea ce se arată în primă instanță”, întrucât familiaritatea celor zilnice îl face pe om să se îndepărteze de ele. Iar aici este nevoie de o privire, să pătrundă în adânc, similară plonjării unui scufundător din Delos.

Bineînțeles, este prea puțin important faptul că există o diferență de echipament între scufundător și scafandru(istoric vorbind) și chiar îndrăznesc, în ciuda tubului cu oxigen, o poziționare a sinonimiei între cele două simboluri, întrucât determină aceeași metodă – și asta contează, de altfel: prelungirea în profunzime, adâncirea a ceea ce se arată din ceea ce se află în ascundere. Ar mai fi de menționat câteva versuri ale melodiei, câteva aspecte ale cărții. Însă prin menționarea celor de mai sus cred că textul de față, schițând un început timid, prelungește nu atât similaritățile, cât deschiderea orizontului de adâncire.

Încheiând, mai este de menționat faptul că, într-un interviu mai vechi, Robin menționa faptul că trilogia muzicală pe care a elaborat-o putea să se numeascăNichita Overdrive sau Stănescu Overdrive, ajungând, în cele din urmă, la Bacovia Overdrive. Nuanța îmi adusese aminte, în logica aceleași atitudini a profunzimii, de poezia Lauda omului, în care Nichita scrie că

„Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripile crescute înlăuntru,/ care bat plutind, planând,/ întru-un aer mai curat - care e gândul!”.

Din toate acestea decurge că este mai adâncă o scufundare cu cât aerul este mai curat și mai înalt.

Andrei ROȘCA

Absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din București), pasionat de antropologie și de literatură.

NOUA LITERATURĂ

Serenela GHIȚEANU scrie cronică de carte și studii academice, dar și proză scurtă. Povestirile sale aduc o perspectivă accentuat feminină, cu atmosferă stranie și cu personaje prinse într-un joc mai mult de de idei, decât de situații. Cult, cu trimiteri subtile la proza europeană, scrisul ei pare o invitație la lectură și la observație.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Manasse​

de Ronetti ROMAN

Recomandată de Ștefan FIRICĂ

​SCRIBD

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Eduardo Mendoza – El rey recibe (Regele primește)

Barcelona, 1968: Rufo Batalla (luptă, în limba spaniolă) este un jurnalist începător și prima lui sarcină este să scrie despre nunta unui prinț aflat in exil. Ajunge la New York și știe că vrea să facă ceva extraordinar, doar e New York, nu orice loc. Asistă la fenomenele sociale din anii ’70, ca feminismul, mișcarea gay, deriva culturală, și scrie despre ele toate. Cartea lui Mendoza face parte din trilogia Las tres leyes del moviemiento (Cele trei legi ale mișcării) și reunește personaje reale și imaginare. Ce a vrut scriitorul cu acest volum? Să-și scrie parte din memorii, dar nu într-o formă clasică, ca să nu se plictisească el însuși, așa că l-a găsit pe Rufo Batalla să se lupte pentru el. Lui Mendoza i-au fost traduse în limba română: Mauricio sau alegerile locale, Labirintul măslinelor, Misterul criptei vrăjite, Peripețiile coafezului și Orașul minunilor.

Alexandra NICULESCU

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Cartea lui Bogdan Tănase constituie o analiză asupra literaturii din anii de vârf ai comunismului, scrisă cu o detașare intelectuală, rareori întâlnită în investigarea acestui subiect. De la “habitatul” totalitarist, la tezele din iunie și apoi la consecințele lor, reflectate în realismul socialist, Reconstituirile lui Bogdan Tănase aduc o imagine sintetică asupra unui fenomen ilustrat de multe și în varii etape, opere, manifestări. Anii 70 au constituit din punctul său de vedere un "nod istoric", generat de iluzoria libertate adusă de anul 1968, dar care a creat un curent subversiv important, manifestat cu precădere în proza scurtă de factură realistă. De la subterfugiile generaționiste ale anilor 70, existențial, protestul devine camelonic prin textualismul optzecist.

O carte bine și documentat scrisă, într-un stil concentrat și elegant.

Doina RUȘTI

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

Anca EFTENIE recomandă

LITERA

Păsări obosite, cu burți melancolice,

îi privesc de lângă puii lor.

Andrei Dósa

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Liviu Szoke recomandă

CORINT

Concurs

Participarea la concurs se face prin completarea unui FORMULAR DE ÎNSCRIERE aici. 

Vă rugăm să citiți condițiile de participare în Regulamentul Oficial, pe blogul Arthur aici.

Un misterios șir de crime în Philadelphia, suspans, emoție.

LITERA

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro