Eu spun MI5 sau MI6 și imediat îmi vine în minte James Bond, dar n-o să-l găsim în paginile cărții lui Javier Marías - sper să nu repet foarte mult numele lui, dar sună foarte melodios.

  Cine a citit vreo carte de-a lui, știe cum scrie, eu mi-o amintesc mereu pe prima în care l-am cunoscut: Todas las almas, și îmi revine imediat în minte atmosfera de la Oxford spre care tânjește din când în când să se întoarcă.

  Volumul are patru părți: la început, naratorul ne face cunoștință cu Tomás Nevinson și cu Berta Isla și suntem puși la curent cu originea tuturor întâmplărilor - o înscenare în care Tomás (Tom) este implicat și din cauza căreia trebuie să ia cea mai grea decizie din viața lui; a doua parte - cea mai stufoasă - este practic cartea Bertei Isla, ea ne vorbește și ne povestește tot ce trăiește; apoi vine un fel de concluzie, epilog, despletirea firelor care încâlceau tot, și ca să avem o adevărată încheiere, Berta revine și ne arată cum încearcă reînnodarea lor, în alt mod de data asta.

  Acțiunea nu abundă, doar cea despre care se vorbește, cea din spate, despre care de fapt nu aflăm detalii.

  Berta este din Madrid, iar Tom este jumătate spaniol, jumătate englez. Cei doi se cunosc în adolescență: "atunci Tomás Nevinson era vesel, cu cugetul ușor, fără ceață și fără umbre".

  Se îndrăgostesc, sunt serioși, cuminți, hotărâți, și decid să se căsătorească la terminarea facultății (ea studiază în Spania, el în Anglia), cum se întâmpla pe-atunci. Tom n-are o inteligență ieșită din comun, cum am putea crede, dar are un talent deosebit pentru limbile străine și pentru toate accentele posibile, așa că îi e ușor să treacă drept oricine vrea, de oriunde. Chiar lucrul ăsta îl sesizează unul dintre profesorii lui de la Oxford și îi propune, într-un mod elegant, să lucreze pentru Servicile Secrete Britanice: 

"Ar fi chiar indicat să ai o viață dublă, iar una dintre ele să se desfășoare în străinătate. Totul ar fi normal când te-ai afla în Spania. Când nu te-ai afla, nu, nu te mint: ai trăi vieți fictive, vieți care nu sunt ale tale". 

El șovăie, se gândesțe și vine cu marele *nu*, sigur de el, pentru că vrea doar o viață simplă, alături de Berta. Dar atunci se întâmplă ceva care îi întoarce imediat hotărârea: se trezește implicat într-un caz din care nu știe cum să scape fără ajutorul profesorului. Mai simplu: ca să scape basma curată trebuie să intre în Serviciile Secrete. Acceptă pentru că frica duce la decizii de cele mai diverse, își începe activitatea, dar în același timp își continuă și viața alături de Berta și chiar au doi copii împreună.

   Și de aici toată cartea este sub umbra a ceea ce face el când nu e cu soția, dar nici ea, nici noi, nu aflăm de fapt nimic, niciun detaliu din misiunile lui: 

"Suntem cineva și nu suntem nimeni. Suntem, dar nu existăm, sau existăm, dar nu suntem, facem dar nu facem, sau nu facem ceea ce facem, sau ceea ce facem nu face nimeni. Survenim pur și simplu."

  Berta are și ea așteptările ei de la căsătorie, e tânără, vrea să se poată baza pe bărbatul ei, dar bănuiește ceva, simte că e mai mult decât știe ea, nu doar lucrează la Foreign Office, și până la urmă își dă seama cam cu ce se ocupă, dar niciodată nu știe exact despre ce e vorba. Totuși acceptă pentru că din adolescență și-a băgat clar în cap că el e pentru ea și că o să fie împreună toată viața. Erau puternice principiile pe-atunci: "eu nu aveam alt priect în viață decât să rămân alături de el".

  Scrierea la persoana întâi , din perspectiva femeii, ne-o apropie și îi înțelegem nevoia de a avea o familie, oricum ar fi ea. Cea mai mare parte din carte este povestită din punctul ei de vedere, nu e așa ușor cum se crede, adevărul e că nu mulți scriitori reușesc să scrie ca lumea din perspectiva sexului opus, oricât ar crede ei că stăpânesc natura umană. Dar experiența și intuiția îl ajută pe Marías și de cele mai mullte ori nu-i sesizăm prezența în spinarea femeii.

   Berta e mamă în primul rând și probabil că cea mai bine realizată scenă (ocupă mai bine de un capitol întreg) este cea în care nu doar își apără bebelușul, ci parcă stă la pândă, ca un animal de pradă, gata să atace oricând ar fi nevoie, deși pare că tremură de frică atunci când doi necunoscuți care se dau drept prieteni de-ai lui Tom o amenință tot jucându-se cu o brichetă și un tubușor de benzină sau gaz deasupra copilului.

  Berta luptă cu ea însăși: de câte ori Tom e plecat în vreo misiune, ea trece prin toate stările: spaimă, speranță, disperare, dezamăgire, resemnare, și totuși nu renunță să creadă că el se va întoarce:

"Istoria e plină de femei care rămân acasă și așteaptă, care privesc spre orizont în fiecare zi, pe înserat, încercând să zărească o figură familiară și care își spun exact asta: astăzi nu, nici astăzi; dar poate mâine da, mâine poate".

  Când se convinge că nu mai suportă, încearcă să-și refacă viața, cum auzise că se face, se întâlnește cu alți bărbați, ba chiar recurge la primul ei amant, dar îl găsește prea gras și chel și nu-i stârnește decât plânsul: pentru tinerețea ei, pentru iluziile ei, pentru încrederea în căsnicia ei, pentru că ea și-a legat strâns destinul de cel al soțului într-un moment al vieții când ce faci nu se mai desface.

   Mult timp continuăm să fim curioși: poate aflăm măcar ceva, acolo, din vreo misiune de-ale lui Tom, vrem să ne spună din războiul din Malvine sau despre ce atentate a reușit să dejoace în Irlanda de Nord, dar încet-încet ne dăm seama că Javier Marías n-are de gând să ne vorbească despre ele, și nici n-are de ce s-o facă, ne spune de fiecare dată într-un fel: eu nu scriu despre James Bond, ci despre oameni adevărați.

  Acum, copiii, ei au doi copii: Guillermo și Eliza: în afară de scena menționată deja și pe care n-ai cum să n-o reții, pentru că femeia revine la ea de multe ori (aș zice că e a doua scenă ca impact, după cea de dragoste dintre Berta și primul amant, amândouă fiind scene emblematice,  una reprezentând amorul de mamă, cealaltă amorul fizic dintre iubiți) ei sunt lăsați la o parte, ca și misiunile lui Tomás. Știm că pentru Berta ei sunt cei mai importanți, la fel ca misiunile pentru Tom, sunt acolo, centrul existenței lor, dar noi nu știm niciun detaliu. Rămân în spatele ușilor închise, n-avem acces decât prin geamul mat să întrezărim umbre și să ne imaginăm ce vrem.

  În schimb, ca să echilibreze lucrurile, Marías prezintă întâlnirea lui Tom cu alți doi copii, tot băiat și fată, dar fără vreo legătură de sânge cu el; sunt copiii unei iubite de la care a început toată viața lui dublă, iar aici insistă și insistă și tot șlefuiește trăsăturile și gesturile și comportamentul lor.

  Deși nu aflăm ce vrem, continuăm, știm că până la urmă o să merite pentru că e genul de scris care pare așa de ușor, fără nicio sforțare, fără nimic care să vrea să atragă atenția cu orice preț. E ca și cum ne-ar bate pe umăr și ar șopti: asta e povestea, ăsta e modul în care se spune și așa se citește, nu există o altă cale.

  În a treia parte, Tomás se apropie de noi, pentru că s-a terminat cu misiunile, a fost scos din circuit, trebuie să se dea la fund. El nu pierde timpul, se adaptează mereu la orice situație, așa că atâta timp cât nu e certă situația lui, își și face o nouă familie: femeie (nu soție) și fetiță, și chiar se atașează de ele, deși îi e clar că e ceva provizoriu, că oricând el o să poată să întoarcă spatele amintirilor și remușcărilor.

  În aparență are o structură clasică, foarte simplă, stil simplu, subiect simplu, dar e genul de carte din care vrei să citești câteva zeci de pagini înainte de culcare, hai, și încă niște zeci. Cum începe se și termină romanul, cu gândurile Bertei:

 "O vreme nu era sigură că soțul ei era soțul ei, așa cum nu știi, când ațipești, dacă gândești sau visezi, dacă încă îți controlezi mintea sau ai rătăcit-o din cauză că ești epuizat".

LITERA